Această poezie nu este o poezie…
Mă tot chinui să-ți scriu o poezie,
nu cred că am să reușesc.
Ești mai degrabă ca o melodie.
Fără „ca”, simplu, o melodie…
Să fac din note muzicale cuvinte
mi-e imposibil mie…
Așa că nu știu ce fac aici
dar nu e poezie.
Doar mâinile mele alergând
în neștire printre litere,
nedescifrând miracolul ce viața îl
ascunde-n cântec…
Și ce-aș putea să-ți scriu
ca să mă crezi că nu știu
cum să te scriu?
Ce aș putea să-ți spun
și n-ai mai auzit?
Și ce-aș putea să văd
afară de culorile nevorbite
ale sunetelor
pe care nu știu cum să le ating
prin cuvinte?
Dacă ești viața însăși
cum să te descriu?
Trăiesc, sunt viu
dar nu știu să leg două cuvinte
prin care taina vieții s-o dezleg…
Dacă ești viața însăși
ce-ar mai fi de zis
așa încât ce e viu
să nu pălească-n cuvinte?
Dacă ești însăși viața ce-mi
fredonează-n suflet
nu pot să spun decât atât:
Nu am cuvânt
nici pentru viață,
nici pentu cântec,
nici pentru suflet.
Am doar tăcere.
Acea tăcere în care sufletele se-mbrățișează viu
până nu mai rămâne din ele decât un strop de cântec
din muzica vieții ce le-a unit.
Așa că uită tot ce am scris!
Aceste cuvinte sunt de prisos,
ca toate celelalte ce vor mai fi
și vor fi fost…
Îmbrățișează-mă până în suflet. Atât.
Comentarii