Căderea capodoperei
Tocmai terminasem o discuție abia începută cu o persoană dragă. Pregătește un curs despre capodoperă. Cap de operă. Sau așa ceva.
Am plecat de la ea bântuit de multe gânduri.
Capodopera. Ce este? Cum arată? Cu ce se mănâncă? De unde vine și încotro se îndreaptă?
Mă simt de parcă aș vrea să răspund la întrebarea Cum arată Dumnezeu?
Și m-am hotărât chiar atunci că trebuie să o văd cu ochii mei, să îi pipăi unduirile și cotloanele ascunse… Trebuie să văd măcar una din milioane și milioane.
O iau pe jos spre Piața Romană cu capodopera în suflet. Era tare grea și o simțeam undeva în plexul solar. Mă trăgea ba în jos, ba în sus, ba la stânga, ba la dreapta iar mersul îmi devenise amețitor și imprecis. Beatitudinic. Mai mult beat.
Oamenii se uitau la mine straniu. Îi auzeam parcă spunând: Ia uite-l și pe drogatu’ ăsta! Sau: Generația din ziua de azi… Babe senilizate se auzeau pe fundal. Selenizate și aselenizate. Iar eu sufeream teribil… Nu puteam să-mi scot capodopera din suflet.
Și, credeți-mă, boala asta, a capodoperei, e teribil de grea. N-are leac.
-E atât de simplu, îmi spune un gând oarecare. Tot ce trebuie să faci e să-ți scoți odată capodopera din suflet.
Dar eu știam de la Micul Prinț că cele mai simple lucruri sunt și cele mai complicate. Pentru noi, oamenii mari. Ardeam totuși de nerăbdare să văd măcar o capodoperă. Una din sutele de mii.
Și cum bântuiam eu așa, purtat de capodoperă, mă trezesc într-o clădire mare și colțuroasă pe care scria Bastilia librarium. La intrare o inscripție cu referire la câini: Înăuntrul unui câine e prea mult întuneric ca să poți citi. În ultima vreme mi-au plăcut mai mult pisicicile pentru că pentru că torc și dau din coadă altfel decât câinii, așa că, nu prea am înțeles ce voia să zică inscripția cu pricina. Îndrăznesc să intru… aproape cocoșat de capodoperă, pentru că acum mă trăgea în jos. Pe pereți și pe scări multe citate amestecate din tot felul de scriitori. Urc scările și fiecare pas mă apropie și mai mult de centrul pământului. Stairs, my old enemies…La capătul treptelor, un citat banal, pe care l-am uitat imediat, mă trezește la realitate.
-Căderea Bastiliei înăuntrul unui câine! Asta trebuie să fie!
Și chiar când am zis că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior o ființă cârlionțată, cu ochi albaștri file din poveste, mă trezește din beția capodoperei.
-Bună ziua! Pot să vă servesc cu ceva?
-Bună ziua! i-am răspuns buimac. Cccaut o capodoperă.
-Aaaa! Pai avem aici o grămadă. Cam ce v-ar interesa?
-Oricare, numai capodoperă să fie! răspund bucuros pentru că scopul meu era să văd măcar una din zecile de mii.
-Și ființa cârlionțată file de poveste, care între timp devenise firească, aproape banală, îmi întinse un Hamlet prăfuit.
Mă uit la el, îl pipăi și îi spun:
-Nu, aceasta nu e o capodoperă.
Mirată de răspunsul meu se urcă în podul clădirii colțuroase și îmi aduce de acolo un manuscris vechi, original, cu semnătura maestrului Leonardo da Vinci. Nu-mi stă în fire să fiu malițios pentru că mi-e rușine, dar acum era vorba de capodoperă, așa că ating manuscrisul, trag aer în piept și strâmb usor nemulțumit din nas. Surescitată, îmi aduce un volum de Eminescu, opere complete de la 1880 și ceva, îngrijite și prefațate de Titu Maiorescu.
-Nu vreau să mă înțelegeți greșit, îmi place Eminescu, dar nu găsesc acolo capodopera dorită. Și observ cum fața i se face neagră-albastră, cum se schimbă pe urmă în roșu aprins și începe să scoată flăcări pe nări. Era acum un adevărat personaj de poveste. Iar eu mă simțeam ca Tristan Tzara, cerând o pălărie de sezon și pipăind toate pălăriile care îi erau aduse doar doar o va găsi pe cea de sezon. Si culmea! Niciuna nu era de sezon.
-Îți arăt eu ție capodoperă! spuse ea în sinea ei, probabil supărată că i-am ucis fără să vreau idolul. Și îmi aduce pe rând T.S. Eliot, măiestrele lui Brâncuși, Albert Camus, Antoine de Saint Exupery, Richard Bach, Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, Ovidius, Dante Aligheri, Socrate, Platon, Iliada și Odiseea, Mahabarata și Ramaiana, picturi murale egiptene, sumero-babiloniene, zeii vedici, Giulgiul din Torino, piramidele și sfinxul din Gizeh și multe, multe alte piese de muzeu consacrate.
-Toate acestea sunt bune, dar nu e ceea ce caut! îi răspund, și chiar în momentul acela simt din nou chemarea capodoperei și mă retrag gârbovit undeva în subsolul clădirii. Simțeam în mine capodopera și nu o regăseam în nimic din ce mi se oferea.
-Luna e numai una! Una este luna! Luna este una. Luna. Una. Este. Căderea Bastiliei înauntrul unui câine! încep să țip frenetic acolo în catacombele Bastiliei.
Înțelesesem acum și de ce înăuntrul unui câine e întuneric și nu se poate citi. Cum puteam să-mi scot capodopera din suflet dacă nu îmblânzeam mai întâi câinele, dacă nu mă dezbrăcam de câine. Cum puteam pricepe ceva în bezna și în putrefacția care se găseau în stomacul și intestinele câinelui? Sau în duhoarea din cutia toracică.
Și chiar în momentul acela mi-am pus mâinile pe pământ, am închis ochii, mi-am astupat urechile și nările și am început să frământ fremetic pământul gălbui-maroniu de la subsolul Bastiliei. Când am deschis ochii o formă nedefinită, care nu impresiona prin nimic, dar semăna cu o combinație între o calotă sferică și o pălărie de cuccoană interbelică și simandicoasă, mi se înfățișa privirilor. Plexul solar mi-a fost inundat pe loc de o căldură și o liniște nemaiîntâlnite. Mă eliberasem în sfârșit de capodoperă.
O ating. Era încă călduță. Privesc înăuntrul ei și recunosc toate operele pe care mi le arătase vânzătoarea și multe altele de care nu auzisem în viața mea. Și cu cât priveam mai mult, cu atât descifram noi forme și noi înțelesuri. Acesta avea să fie capul de operă, numai că nu-l pot descrie și nimeni nu-l poate recunoaște dacă nu-l are înăuntru și nu-l naște printr-o metodă oarecare. Dacă nu e în tine, nu există pentru tine și în zadar îl cauți…
Pe urmă nu știu ce îmi vine, dar aprind în jurul capodoperei trei lumânări și încep să privesc pe perete. Una după alta umbrele se perindau cronologic, căci în capodoperă totul e simultan: Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, Ovidius, Dante, da Vinci, Eminescu, Brâncuși și toți ceilalți pe care mi-i arătase vânzătoarea, și nu numai, mi se plimbau acum prin fața ohilor…
In toata povestea asta un singur lucru este esential: Înainte de toate, inainte de codexuri si carti, inainte de scriitori mancati de molii, inainte de frunze, copaci si pasari, inainte de Beresit bara Elohim, inainte de tot si toate, capodopera trebuie să cadă! Cam in acelasi fel in care i-a cazut lui Newton legea gravitatiei…
Comentarii