Din ciclul ”Banalul ridică moralul”: Filosofia pipi-ului
În urmă cu ceva ani eram la teatru cu gând să iau bilete la „Menajeria de sticlă”. Nu mică mi-a fost mirarea când m-am trezit la o coadă kilometrică. Multă lume la teatru? Cum aşa? Devenisem complet buimăcit. Imi amintesc atunci de cozile interminabile de pe vremea răposatului. Mulţi mi-ar spune că nu am de unde să ştiu eu ce s-a întâmplat pe vremea aia pentru că eram prea mic, şi să-i lăsăm pe oamenii care au trăit istoria, s-o povestească. Şi au perfectă dreptate. În felul lor. Într-adevăr, eram prea mic. Toţi imi spuneau la un momentdat ca a căzut Ceausescu. Şi ma întrebam eu pe atunci: Oare cum o fi căzut? S-o fi lovit rău? Şi-a rupt mâna, piciorul, ceva? Maică-mea îmi spunea mereu ca există două persoane în Universul ăsta pe care nu trebuie să le vorbesc niciodată de rău: Ceauşescu şi Dumnezeu. Şi când a căzut săracu Ceauşescu, ea, mama, în loc să-i acorde primul ajutor, în loc să încerce să-l resusciteze, a rupt cu multă satisfacţie pagina cu Ceauşescu din cartea de română a sorei mele. Gestul ei de profanare imi părea de neînţeles. O bizarerie fără margini s-a instalat atunci în capul meu atunci, şi ea a persistat până în zilele noastre. Aşa că, trebuie să mărturisesc, nu ştiu prea multe, experimental vorbind, despre regimul comunist şi mitul Ceauşescu, dar un lucru sigur nu l-am uitat: Cozile. Cozile interminabile şi cartelele care gestionau achiziţionarea de alimente. Stăteau oamenii la cozi, ceva de speriat. Carne, pâine, ouă, ulei, portocale. Pentru portocale era măcelul de pe lume.
Şi acum observ acelaşi fenomen: Cozi. Cozi fără coadă. Da’ nu la carne, nici la ouă, nici la pâine, nici la portocale. Ci la teatru. Se vinde altceva acum. Un alt fenomen a acaparat atenţia contemporanilor noştri. O altă zonă în care accesul este limitat: Teatrul. Şi aici se vând piese, spectacole, reprezentaţii. Tovarăşii democraţi, înflăcăraţi de o ideologie nouă, cumpără locuri la teatru, cu entuziasmul omului de bazar. Brusc e la modă să fii cultivat. O cucoană din faţa mea, înpopoţonată până-n cap, cumpără ca la aprozar: Două kile de „Inimă de câine”, câţiva metrii din „Dulcea pasărea a tinereţii”, câteva bucăţi substanţiale din „Regina mamă” şi ceva clişee memorabile din „Viaţa mea sexulă” cu rol de stimulent.
Bineînţeles, că până mi-a venit mie rândul s-a terminat marfa. Cucuana premenită cumpărase tot ce se putea cumpăra.
Atunci sun un prieten.. El imi răspunde că e pe-aproape (era curier pe bicicletă ca să poată să-şi plătească meditaţiile la Fizică) şi să îl aştept, că vine să mai stăm de vorbă.
Când ne întâlnim îmi spune că trebuie numaidecât să facă pipi. Şi eu, ca un bun samaritean, ce mă aflam, nu puteam să imi las prietenul în durerile vezicii, aşa că, i-am spus că ştiu eu un loc perfect pentru făcut pipi: Univeristatea. Pe drum spre Facultatea de Litere îi explicam că există în incinta facultăţii o sală îndelung frecventată. Mai renumită decât sălile de curs şi amfiteatrele, mai căutată decât Numele Mari, care au început cu Litere, mai viziată decât cursul despre dandysm al Simonei Popescu şi mai citită decât cărţile lui Mircea Cărtărescu. Ea, toaleta, wc-ul, căcăstoarea, buda, locul în care se întâmplă totul. În ea se petrec adevărate drame existenţiale provocate de minţile constipate, sau de cele cu un debit fecal foarte ridicat, tot ea găzduieşte poemele scrise în suferinţă a unora şi altora, precum şi memoriile celor oprimaţi.
Îl conduc pe amicul meu la ultimul nivel al acestei instituţii pentru ca rezultatul acţiunii lui să fie unul de mare anvergură. Am aşteptat, e drept, ceva timp, ca prietenul meu să iasă din sala de iniţiere în litere a neofiţilor, dar aşteptarea nu a fost zadarnică. Păşind afară din grandoarea acestei încăperi, acesta căpătase o aureolă bizară.
Îţi dai seama ce ai făcut?, l-am întrebat atunci. Ai făcut pipi în Facultatea de Litere de la cel mai înalt nivel. Ai făcut pipi de la cel mai înalt nivel! E ceva abslut remarcabil. Eşti schimbat, eşti transfigurat, eşti licenţiat fără licenţă, eşti doctor fără doctorat, eşti profesor univeristar, eşti critic, eşti tot ce vrei tu să fii.
Şi am înţeles atunci, că banalul îţi ridică moralul, că faptele moarte şi lipsite de sens sunt pline de semnificaţie, şi că un simplu pipi, nici măcar al meu, al altuia, poate să îmi provoace adevărate stări de fericire extremă.
Haideţi să facem pipi oameni buni! Haideţi să faem pipi! Să lăsăm dar, teatrele şi cultura şi snobii. Haideţi să facem pipi. C.S. Lewis numea pipi-ul acea plăcere spontană, naturală provocată de umplerea progresivă a vezicii. O plăcere gratuită ce decurge dintr-o suferinţă. O uşurare provocată de refulări inconştiente. Şi cu cât suferinţa e mai mare, cu cât aşteptarea este mai multă, cu atât plăcerea este mai plăcută.
Nimic nu mă fericeşte mai mult decât un pipi făcut de la cel mai înalt nivel social…
Comentarii