Frumoasa calamitate
Motto:
„Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.”
Aș vrea să scriu o mică istorioară care să răstălmăcească ”puțin” înțelesul cărții ”Facerea”. Genesa este scrisă în notă alegorică, cu siguranță nu acesta este înțelesul dar luați-o sub formă de glumă, o glumă care poate conține sau nu un mic sâmbure de adevăr. Las asta la opinia cititorului. Așadar, mă dau de trei ori peste cap și mă transform într-un mic ”eretic”…
Să începem, după cum probabil vă așteptați, cu începutul…
La început Elohim a creat tot ce, cu siguranță, puteți observa. S-a uitat mulțumit la tot ce crease și a(u) observat că toate erau bune, cu atât mai mult omul. Dar omul, așa bun cum fusese creat, era nemulțumit. Nu avea și el o consoartă. Atunci demiurgului îi vine o idee genială. Va păgubi omul de o coastă și-i va da o nevastă. Târgul i-a convenit și lui Adam. La urma urmei era vorba de o singură coastă, nu de alt organ mai important. Și Adam a zis, în sinea lui: ”Și-așa ce să fac cu atât de multe coaste?”
Când i-a venit omului ideea că ar putea să-i ceară creatorului să-l lipsească chiar de mai multe coaste, că și așa avea destule, era deja prea târziu, pentru că Elohim i-a administrat rapid un somnifer ca să nu simtă dureri în timpul operației. Anestezia a fost totală, la fel și reușita operației.
Când Adam s-a trezit și a văzut femeia exclamă: ”Iată coasta mea! Aceasta se va numi Eva pentru că a fost fost luată din om.” Și au trăit ei o vreme fericiți și goi pentru că nu le era rușine.
Dar, cum toate poveștile frumoase au și o intrigă, un moment care să spulbere armonia începutului, aflăm despre Eva că era cam zburdalnică și îi plăcea să cocheteze cu șarpele. Nu mă întrebați acum ce căuta șarpele în acea lume care era eminamente bună, pentru că nu știu. Poate, în felul lui, era și el bun. La ceva… Iar în ce privește zburdălnicia Evei, nu vă gândiți la cine știe ce pentru că totul se rezuma la mici flirturi nevinovate și inconștiente. Șarpele era mai viclean și mai inteligent ca Adam iar, după cum în orice căsnicie apare treptat rutina, Eva simțea și ea nevoia de ceva nou. Pe de altă parte încrucișarea între specii nu era încă posibilă.
Face ce face șarpele și o ademenește să muște din mărul interzis iar Eva nu se poate abține să nu împartă savoarea acestui fruct delicios cu Adam. Când Adam o vede pe Eva savurând satisfăcută fructul cunoștinței binelui și răului rămâne consternat și contrariat vreme de câteva ceasuri. Avea doar două alternative. Fie refuza să mănânce și rămânea singur în rai cu al său creator, fie mânca din măr și rămânea cu Eva departe de creator.
Decizia a fost grea dar până la urmă Adam a ales să fie fericit în nefericirea lui. Putea, desigur, să aleagă să fie nefericit în fericirea lui, dar nu știu de ce, sau poate că știu, a ales prima variantă. Așa că mușcă împăcat din măr iar deznodământul îl cunoașteți.
Ceea ce probabil că nu știți, sau poate că știți, este că acest deznodământ reprezintă doar începutul unui nou capitol în viața omului, începutul unei reale povești de iubire, căci iubirea nu poate fi mai mult încercată decât în lipsuri și suferințe… Nu putea omul să se lipsească de ceea ce fusese luat din el pentru că nici măcar îngerii din ceruri nici demiurgul nici șarpele nu ar fi putut compensa pierderea. Departe de ea omul s-ar fi simțit pierdut și gol, ar fi fost fericit însă numai pe jumătate, iar omului nu i-au plăcut niciodată jumătățile de măsură…
Așa că Adam a ales bine. A ales să fie fericit în ciuda tuturor vitregiilor noii lumi în care avea să pătrundă. A început să muncească pământul și spinii și pălămida îi brazdau mainile iar soarele dogoritor și gerul iernii îi pârjoleau fața. Dar de fiecare dată când se întorcea acasă la soția sa și o strângea în brațe își spunea în sinea lui: ”A meritat!”
Curând omul și soția lui aveau să nască primii copii. Primul s-a dovedit a fi un criminal, căci și-a ucis fratele. Și omul îndurerat plânse pentru prima oară în viață. Dar privindu-și în ochi soția durerea se mai domoli. Și își spuse din nou: ”A meritat!”
Iar cum soarta zâmbește mereu celor care nu renunță, iată că un nou fiu li s-a născut. Era mai luminos ca însuși Soarele, neprihănit ca porumbelul Duhului Sfânt și neîntrecut în înțelepciune. El avea să să fie acel strop de lumină, pe care cei drepți nu o ascund sub obroc și care luminează bezna acestei lumi, căci din el se născu peste veacuri de suferință o nouă speranță. Acest copil aduse multă bucurie părinților săi. Și omul fericit spuse din nou: ”A meritat!”
După un timp omul și soția sa aflară că prețul plătit pentru iubirea lor avea să fie moartea. Încovoiați de ani, obosiți de ritmul alert al înlănțuirii binelui și răului, dar mai vii ca oricând, muriră amândoi, nu înainte de a se strânge în brațe și a se privi în ochi spunând: ”A meritat!”.
Departe de creator, fericirea omului avea să fie efemeră dar departe de femeie, nefericirea lui avea să fie necurmată.
Credeți-mă, a meritat!
Comentarii