Povestea înstrăinării
motto: Şi atunci, dacă va veni la voi un copil, (…) veţi ghici desigur cine e
În ultima vreme am tot călătorit cu gândurile mele… Şi tot hoinărind, de colo-colo, încotro mă ducea mintea, s-a întâmplat că am ajuns undeva în Sahara, la întretăierea a două dune de nisip, exact sub steaua Micului Prinţ. Acolo l-am întâlnit! Pesemne se coborâse pe razele lunii… Se plimba gânditor, cu mâinile în buzunare, cu părul auriu şi fularul lui generos bătut agale de vânt.
Eu eram trist şi abătut iar el, cu un zâmbet calm şi ştrengăresc, părea că are ceva important să-mi împărtăşească. Luna era mare şi caldă dar aerul răcoros.
-Te-ai înstrăinat! mi-a spus.
-Desigur, i-am răspuns. Oamenii serioşi şi ocupaţi nu prea îmi priesc. Dăunează grav sănătăţii.
-Nu, nu! Te-ai înstrăinat de tine însuţi. Nu-ţi mai dai atenţie, nu-ţi mai asculţi glasul inimii, ţi-e teamă de umbrele din sufletul tău iar viaţa asta grăbită şi fără sens te mâhneşte teribil.
Cuvintele lui erau simple dar adevărate… şi am plâns atunci în sufletul meu pentru că mi-era ruşine să plâng cu voce tare.
-Încotro se grăbesc oamenii? l-am întrebat ca să schimb subiectul discuţiei.
-Oriîncotro! Niciunde! Dar de grăbit, cu siguranţă, se grăbesc.
Şi aşa a început discuţia noastră, care a durat până la revărsatul zorilor, când Micul Prinţ dispăru în lumina aurie a soarelui. Iată concluziile la care am ajuns, atâta cât îmi mai amintesc.
Oamenii mari au inventat un cuvânt pe care îl folosesc cu precădere pentru a face referire la unele persoane care nu mai corespund unor criterii sociale contextuale unanim acceptate. Cuvântul este „nebun”, citit literal „care nu este bun”. Se schimbă epoca, se schimbă criteriile, se schimbă nebunul.
Oamenii mari au mai inventat un cuvânt pe care îl folosesc cu precădere pentru a face referire la unele persoane care nu mai corespund unor criterii sociale contextuale unanim acceptate. Cuvântul este „geniu”. Se schimbă epoca, se schimbă criteriile, se schimbă geniul.
Şi cum „oamenii mari toate le încurcă, toate le amestecă”, nimeni nu mai ştie dacă Edgar Alan Poe a fost nebun sau geniu. Sau dacă Einstein a fost nebun sau geniu. Sau dacă Eminescu… în fine…
Ca să elucidăm un pic misterul trebuie să vă spunem din capul locului că „oamenii mari nu pricep singuri nimic niciodată, dar dacă se străduiesc să înţeleagă cu inima, totul devine limpede şi simplu, atât de simplu, încât unora li se va părea foarte complicat. Iată cum stă treaba:
Toţi oamenii mari au fost cândva copii. Aici trebuie să fiţi de acord cu noi… Anatomia ne dă dreptate. Toţi oamenii mari au fost cândva copii şi aveau cu toţii un singur tată. La un momentdat, pe la vârsta adolescenţei şi-au luat lumea-n cap şi şi-au părăsit tatăl. A fost ceva absolut firesc, ce făcea parte din procesul lor de creştere. De aceea nimeni n-ar trebui să se simtă vinovat pentru asta.Depărtându-se de izvorul care le dădea neîntrerupt viaţă au început să se defecteze. Dar erau cu toţii defecţi în acelaşi fel pentru că se crease un spirit de turmă, un fel de alienare generală şi pe acelaşi nivel.
Nimeni nu mai ştia cine este, de unde vine şi încotro se îndreaptă, cu toţii erau înstrăinaţi, dar pentru că erau împreună înstrăinaţi nu li s-a părut nimic în neregulă cu asta. Şi au făcut legi în care etosul social era generat de comunitate, adică ceea ce gândea şi înfăptuia majoritatea trebuiasă gândească şi să înfăptuiască fiecare individ în parte. Dacă unul singur avea putere de convingere ca să convertească grupul la o nouă credinţă, conduita socială se schimba radical, aşa încât nimic nu supravieţuia trecerii timpului.
Şi aşa au început divergenţele de opinie şi luptele şi războaiele. Aşa am început să ne grupăm, de pildă, pe criterii etnice, rasiale, sexuale ori religioase. Aşa că, în lume la ora asta există câţiva maliţioşi cu persuasivitate care au prins mersul lucrurilor şi multă prostie, inconştienţă şi ignoranţă. Nu poţi ignora pe nimeni mai mult decât pe tine însuţi.
Şi mai există câteva, puţine la număr, luminiţe care alungă tenebrele prin simpla lor existenţă. Dar întunericul minţii e tare întunecat iar luminiţele tare mici şi plăpânde.
La un momentdat cineva se trezeşte la realitate. La realitatea originară. Şi le spune oamenilor că trăiesc într-o lume a umbrelor şi că realitatea, obiectul reflectat, este dincolo de umbre.
-E nebun! au zis unii.
-E un geniu! au zis alţii. Şi totul a rămas până azi un lung şir de vorbe.
Altul s-a trezit să spună că este inspirat de zei, că vorbeşte cu muzele şi că scrie versuri. Filosofii l-au privit cu cepticism iar regii l-au exilat.
Altul a vorbit oamenilor despre ataşamentul de formele care trec şi a fost „detaşat” din casa lui, aşa că a trebuit să treacă munţii şi să se refugieze în Podişul Gobi.
Şi a mai venit unul care să le spună oamenilor povestea fiului risipitor dar a fost risipit pe o cruce mare de lemn. Şi pentru că era vindecător, i-au spus aşa, într-o doară, să se coboare de pe cruce şi să se vindece singur. Totuşi el, înlăcrimat şi calm, a zis doar atât: „Tată iartă-i că nu ştiu ce fac.”
Adevărul e că nimeni nu e nebun şi nimeni nu e cu totul şi cu totul bun, dar cu toţii suntem mai mult sau mai puţin buni.
Odată ce ai ieşit dintr-un normal colectiv, fie te-ai înstrăinat mai mult decât toţi ceilalţi şi începi să te crezi Napoleon Bonaparte sau Iisus, fie te-ai apropiat mai mult de sursa vieţii şi devii mult mai sincer şi mai autentic cu tine însuţi şi cu cei din jur. Persoanele care devin mai autentice sunt capabile să se apropie de ceilalţi cu îngăduinţă, înţelegere şi iubire, se pot adapta şi pot comunica pe înţelesul tuturor. Din această cauză spunea Einstein că poate explica teoria relativităţii şi unei bătrâne analfabete şi aşa a scris „Relativitatea pe înţelesul tuturor.”
Dar oamenii mari nu ştiu să facă diferenţa între un napoleon adevărat şi unul fals. Aşa că l-au aplaudat pe Hitler, pe Stalin, pe Ceauşescu şi pe Kim Jong-Il şi l-au răstignit pe Platon, pe Ovidius, pe Shidarta Gautama şi pe Iisus.
Pentru a putea pricepe într-adevăr cum stau lucrurile trebuie să redevenim înţelepţi, atât de înţelepţi pe cât sunt copiii care nu ştiu încă să vorbească. Dar lucrul acesta este atât de simplu, încât multora li se pare foarte complicat…”Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.” Şi fiecare are în inima lui un mic prinţ.
Comentarii