Povestea unui peștișor de aur -alchimie inversă-

Posted by Florin Mangu on sept. 17, 2018 in Proza

Motto: „Aur, dar nu întrucât este aur, ci întrucât ne dezvăluie întreaga fire.”

IULIEI

În această poveste autorul nu este important… și nici povestitorul. Nici măcar peștișorul de aur, ci doar Aurul în sine și cea căreia îi este destinată… Este atât de importantă pe cât este aurul, nici mai mult, nici mai puțin.

A fost odată ca întotdeauna un peștițor de aur pur și strălucitor care, nu se știe cum, prin ce mijloace obscure, s-a născut într-o familie de pirania, într-un acvariu puțin adânc și dreptunghiular în care colcăia un fel de apă verzui cenușie cu miros mocirlos.

Când se născu, din icrele mamei pirania, avea un fel de aură lucitoare, de un alb-auriu, ce nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse rasa pyraniană până atunci. Iar lucrul acesta îi tulbura și îi speria teribil pe pyranieni. Nu peștișorul îi speria, ci faptul că exista ceva dincolo de atotcunoașterea lor absolută. Trebuiră deci să găsească repede o explicație și stabiliră că este vorba de o boală rară sau de o mutație genetică aducătoare de chin și moarte. Și așteptau cu toții din clipă-n clipă să moară.

Așa că, peștișorul fu întâmpinat încă de la naștere cu niște ursite nu tocmai pe gustul lui.

Dar peștișorul nostru îi iubea pe frații pyranieni.

Văzuse și el că nu prea seamănă cu frații săi și crezu că moștenește gene de la un strămoș mai îndepărtat. De vânat nu-i plăcea să vâneze, îi era milă de peștii mai mici și nu-I putea mânca, iar carnea îi provoca indigestie. Așa că vru să facă ceva care să compenseze cruzimea naturală a fraților săi și începu să se joace cu peștișorii și să învețe să cânte și să danseze. Se gândea că aceștia vor trăi și vor muri fericiți, iar frații lui îl vor aprecia pentru asta. Știa și el că peștii îmblânziți nu se mai temeau de moarte și nu mai secretau adrenalină și toxine în timp ce erau înfulecați cu poftă. În acest fel pyranienii se hrăneau sănătos iar peștișorii mureau fericiți. Însă frații lui adulmecau, mai degrabă, frica și panica și doreau cu toată ființa lor să-și înfigă colții ascuțiți în gâtul unui pește speriat, nu în beregata unuia care zâmbește în fața morții. Așa că l-au apreciat și l-au răsplătit pe fratele lor auriu cu și mai mult dispreț.

În ce privește mâncarea, peștișorului auriu îi plăceau algele marine și sălățica de mlaștină, iar din când în când mai savura câte-un crevete bătrân și plictisit care își lepădase cochilia.

Avea o statură minionă și firavă în aparență, căci în centrul ființei lui sălășluia o mare putere necunoscută.

Aproape zilnic peștișorul era subiectul bârfelor și răutăților pyranienilor. Cei mai erudiți savurau sarcasmul și ironia rafinată, iar cei din clasele de jos mitocănia ieftină.

Totuși, mediocritatea majoritară prefera acuzele simple, tăioase precum colții lor și directe:

-Nu vrea să vâneze

-Nu mănâncă carne!

-Nu roade oase!

-Nu are colți, doar niște mustăți lungi și blegi!

-Nu are solzi!

-Nu e cenușiu și ne stricăm ochii dacă ne uităm la el.

Și urmau multe ale nu-uri pe care frații, părinții, prietenii, profesorii și toți ceilalți le discutau chiar și de față cu el, ca și când ar fi fost inexistent.

Trebuie să specific că majoritatea frazelor pyranienilor începeau cu cuvântul nu. Pyranienii studiaseră și învățaseră îndelung tot ceea ce nu bine, nu se cade și nu trebuie făcut, așa că nu devenise un fel de afirmație unanim acceptată. Sfârșitul discuției însă, era o concluzie pe care, de fiecare dată, o formulau afirmativ și era mereu aceași:

-Pesemne o fi bolnav și contagios. Așa că, își puneau mereu în gând să scape de el. de mâncat le era frică să-l mănânce, iar dacă-l omorau se gândeau că puteau otrăvi apa cu sângele lui atât de strălucitor.

Dar peștișorul nostru îi iubea pe frații săi pyranieni și îi ierta de fiecare dată, iar când se întrista foarte tare suspina în inima lui ca să nu contamineze apa cu lacrimile sale.

-Cine sunt eu și de ce nu sunt ca ei? murmura el în lungile sale nopți de insomnie.

Așa că, pe măsură ce creștea în statură și în strălucire, creștea și în tristețe și în amărăciune.

Nu-i puseseră nici măcar un nume. Îi spuneau ironic lumină sau mustață bleagă sau buze moi sau fără solzi sau jumate pește. Toate acestea îl mâhneau din ce în ce mai tare și vărsa necontenit lacrimi de durere în inima lui.

Ca să știți și voi, lumina nu era nici cunoscută, nici iubită în acvariul pyranienilor. Referiri la lumină se mai făceau doar în vechile mituri cosmogonice pyraniene care vorbeau despre câteva raze de soare care s-au reflectat cândva în luciul apei întunecate și s-au îmbrăcat ntr-o mantie lucioasă și neagră. Așa, se pare, că luase naștere lumea speciei pyrania. Toate aceste lucruri însă, nu puteau fi adevărate, întrucât pyranienii erau pești serioși și, prin urmare, disprețuiau poveștile cu ființe de lumină, zâne, elfi, gnomi, spiriduși sau orice alte creaturi care nu puteau fi observate, măsurate și încadrate într-o categorie distinctă.

Dacă doar îl bârfeau și îl ironizau pepeștișorul de aur nu era o problemă prea mare. Dar, neștiid unde să-l încadreze și ce să facă cu el și pentru că era blând și îl considerau, prin urmare, lipsit de apărare, îi găseau diverse întrebuințări care să răspundă nevoii lor de amuzament sau treburilor serioase și, prin urmare, pyraniene.

Câteodată îl trăgeau de mustăți până când se întindeau la maxim, ca să poată fi catapultat. Altă dată îl băgau într-un vas mare de sticlă și îl întrebuințau pe post de felinar la vânătoare. Vânau, de regulă, pești plați de nisip din întunecatele grote subterane. Oamenii de știință îl foloseau pe post de pește cobay. Trebuia să guste diverse substanțe necunoscute pentru a li se stabili efectul și a fi omologate. Dacă totul decurgea normal, adică nu exista efecte adverse, gen moarte sau diverse alte afecțiuni, lipeau pe ele o etichetă pe care scriau Verificate prin metoda peștișorului de aur. La marile întâlniri de obște îl puneau să memoreze toate discursurile și să rezolve polemici grele, căci nu prea ducea lipsă de inteligență.

Dar peștișorul își iubea confrații pyranieni și îi ierta de fiecare dată. Totuși, aceeași întrebare îl măcina neîncetat ca o morișcă hodorogită care mestecă la infinit aceleași și aceleași uscături.

Cine era el și de ce nu semăna cu semenii săi?

În inima lui peștișorul visa la un acvariu rotund, aproape sferic, spațios, cu apă curată și pești muticolori în care să se reflecte lumina aurie a Soarelui. De unde venea acest vis și ce legătură avea el cu lumea aceea barbară și fără vise? Și, mai ales, cum de putea visa ceva ce nu întâlnise și nici nu cunoscuse? Ce era deci visul? Ce erau visele? Visurile…

Multă cunoaștere fără noimă și multe vise străine și în același timp familiare, tulburător de familiare, se îngrămădeau și se amestecau în mintea și în inima peștișorului de aur.

Dar, mai ales, multe lacrimi vărsa peștișorul în inima lui. Mai mult decât răutățile fraților săi, pe care le considera mici și neînsemnate, îl dureau înstrăinarea de sine, nedragostea și necunoașterea.

Și tot așa, pe măsură ce vărsa lacrimi amare în inima lui, lumina începea să-i pălească, inima i se îmbolnăvea și o ceață groasă și neagră îi învăluia mintea. Aura sa, cândva de un alb-auriu, devenea din ce în ce mai pâcloasă și negricioasă, așa încât, de la o zi la alta, frații săi observară schimbarea și începură să-l îndrăgească. Și cu cât peștișorul se simțea mai rău, mai mâhnit și mai speriat, cu atât era mai iubit și mai îndrăgit. Îi ziceau acum peștișorul aurșiu, iar lumina sa pală și plumburie nu-i mai deranja deloc.

Simțurile i se ascuțiseră, mișcările nu-i mai erau calme și armonioase, ci rapide și agere, ochii și mustățile puteau detecta orice mișcare, iar buzele moi, acum aspre și tari ascundeau șase colți tăioși însetați de sânge. Obiceiurile alimentare i se schimbară complet și, pe măsură ce se juca cu peștii mici, simțea cum o poftă străină îi stăpânește întreaga făptură. Jocul era acum unul meschin și ascuns la fel cum văduva neagră mimează jocul iubirii înainte de a-și devora pretendenții. Undeva în adâncul ființei lui, lumina își închisese poarta și o umbră mare și densă locuia acum în inima sa.

Și pentru că era de-o inteligență și-o agerime rar întâlnite frații săi se gândiră să-l ia pentru prima oară la vânătoare în calitate de pyranian. Oricum nu mai avea destulă lumină și strălucire pentru a îndeplini rolul de felinar. Merseră pentru prima oară într-un loc necunoscut, undeva în catacombele orașului Pyrania și-l puseră să cânte pentru a atrage peștii mici. Talentul artistic, vocea și sensibilitatea nu-i dispăruseră întru totul.

Și pe măsură ce cânta, undeva în depărtări, se iveau niște luminițe plăpânde și aurii, așa cum fusese el odinioară, dar de forme și mărimi diferite. Mare fu mirarea pyranienilor când vedeau cu ochii lor elfi, zâne, spiriduși și peștișori de aur și căluți de mare, așa cum numai legendele străvechi consemnau.

Dar ființele de lumină nu se apropiară prea mult căci cunoșteau cruzimea pyraniană. Cândva, într-o epocă mai îndepărtată și mai întunecată, erau vânate și torturate sau arse pe rug până explodau de durere. Li se spunea atunci, cu un umor greu de înțeles, că dacă tot vor să lumineze, focul le va spori lumina. De atunci orice carte și orice inscripție cu referire la lumină, ce era și de unde venea ea, fusese distrusă sau integrată în categoria legendelor, adică a poveștilor neverosimile.

Nu mă întrebați pe mine cum putea arde focul într-un acvariu în care colcăia un fel de apă verzui-cenușie cu miros mocirlos. Eu sunt un simplu povestitor… simplu dar sincer, așa că… credeți-mă pe cuvânt.

Și peștișorul cânta, iar pe măsură ce cânta o căldură ciudată, nemaiîntâlnită îi încolțea în inimă. Și atunci, un peștișor femelă, mai curajos și nonconformist se apropie încet și grațios de inima lui ca într-un vals lent. Dar nici bine nu ajunse că se trezi înconjurată de colții tăioși și însetați ai pyranienilor. Privirea ei calma și luminoasă întâlni într-un răstimp scurt amărăciunea și tristețea din sufletul peștișorului de aur metamorfozat printr-o alchimie inversă.

Acolo în mijlocul colților, în întunecimea grotelor, lumina încolți din nou în inima peștișorului de aur.