Povestea uriaşului
A fost odată ca niciodată, pentru că dacă n-ar fi nu s-ar povesti…un uriaş cu ochi albaştri îndrăgostit de o femeie mărunţică. Femeia maruntica insă iubea o casă foarte mică, cu gradină sub fereastră, iar în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină…
Dar uriaşul o iubea, o iubea cu dragostea-i de uriaş iar mâinile-i făcute să înalţe un întreg oraş, se-mpiedicau şi nu erau în stare să apuce lucruri mărunţele, adică să dureze o casă foarte mică cu gradină sub fereastră, iar în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină…
Si…într-o buna zi, visând la geamul casei sale, ea, ochilor albaştri le-a spus „Rămâneţi cu bine!” şi…a venit Un Oarecine cu stare şi avere şi a dus-o pe femeia mărunţică la visul ei, adică…i-a construit o casă foarte mică cu gradină sub fereastră, iar in grădină mult caprifoi cu florile-n lumină…
Şi uriaşul… uriaşul, a înţeles că dragostea-i de uriaş nu poate să încapă într-o casă foarte mică cu grădină sub fereastră.[1]
A înţeles? Sigur nu am greşit cumva povestea? Da, a înţeles. A înţeles ca dragostea-i de uriaş nu poate să în… bla bla bla. Dar nu, nu s-a resemnat. Şi în taină a renunţat la slujba de constructor de oraşe şi catedrale, şi a intrat ucenic la un ceasornicar bătrân care repara ceasuri vechi, mecanice, şi care abia îşi mai ducea traiul de pe o zi pe alta pentru că lumea uitase de ceasurile cu rotiţă.
Şi nu numai de ceasurile cu rotiţă uitaseră, ci şi de răsăritul de soare, de ploaie, de vânt, de curcubeul pe care Marele Ceasornicar li-l daruise ca să se minuneze şi să-şi amintească că cineva îi ocroteşte, şi de alte bagatele din astea care, la prima vedere, păreau de prisos în comparaţie cu progresul tehnologic, cu construcţia de edificii şi de roboţi comerciali şi sisteme de comunicaţie care să ţină oamenii la distanţă. Nu mai ştiau să se îmbraţişeze, să se joace în nămol, uitaseră până şi dansul ploii, pentru că acum existau maşini care aduceau ploaia şi nimic nu mai părea surprinzător. Erau până şi programe speciale pentru diviziunea rasei umane numite „Copilul pe care ţi l-ai visat Noi ţi-l procreăm”. Copiii nou născuţi ieşeau aşa cum voiau părinţii: culoarea ochilor, părul, înălţimea, greutatea, înclinaţiile naturale, abilitaţile dobândite, totul se ştia dinainte.
De aceea, când uriaşul nostru văzu un ceasornicar bătrân, nu mică-i fu mirarea. La început nu ştia de unde să-l ia. Apoi îşi aminti că îi dăruise cineva de ziua lui nişte carduri de memorie compatibile cu emisfera dreaptă, cu sinapse foarte rapide. Şi aşa dobândise informaţii despre pericolul provocat de ceasornicari societăţii moderne. Ultimele exemplare fuseseră stârpite cu un secol în urmă pentru că promovau „vechile valori”. Şi cum le ştia pe toate, pentru că era cu update-ul cerebral la zi, uriaşul voi să cumpere de la acesta un soft cu licenţă prin care sa „înveţe” meseria de ceasornicar. Fu însă din nou şocat când ceasornicarul îi spuse că îl poate învăţa meserie numai dacă va voi să-i fie ucenic, dacă vor vorbi şi se vor împrieteni, dacă vor petrece nopţile la o şuetă cu o bere în faţă şi, mai ales, dacă uriaşul se va învoi să renunţe la îndeletnicirea sa, care de altfel nu se deosebea cu nimic de a celorlalţi uriaşi.
Şi astfel uriaşul nostru se învoi şi deveni ucenic de ceasornicar, dar tot nu înţelegea ce legătură este între construcţia de ceasuri vechi şi pălăvrăgeală şi mai ales berea la halbă, care era în afara legii pentru că provoca stări de beatitudine şi de melancolie ce diminuau mult producţia anuală.
La început uriaşul era foarte neîndemânatic. Mâinile lui imense, setate să ridice blocuri mari de piatră şi bare metalice, nu-l ajutau deloc. Mai mult, implanturile musculare, pe care cheltuise o avere ca să în rând cu lumea, se dovedeau acum inutile. Prima zi de lucru a fost un calvar. Atelierul devenise un mare morman de rotiţe de ceas şi arcuri şi cheiţe. Seara nici măcar nu reuşi să guste din bere pentru că halbele îi plesneau în mână, dar nu se întristă deloc deoarece auzise de pericolul acestei băuturi malefice.
Trecu o zi, trecură două, trecură nouăzeci şi nouă şi uriaşului nostru i se făcu lehamite de meseria asta de ucenic de ceasornicar şi hotărî pe ascuns să-şi părăsească maestrul fără nici măcar să-şi ia ziua bună.
Zis şi făcut. Se trezi într-o dimineaţă o dată cu găinile, găinile fermecate din marile întreprinderi alimentare, care creşteau într-o zi cât altele-n şapte pentru că erau îndesate cu hormoni şi stimulenţi nutritivi, şi încercă să se insinueze afară din casa maestrului ceasornicar. Dar cum starea lui brută nu îl ajuta prea mult la lucruri şi subtilităţi de genul acesta, se întâmplă ca, în timp ce trecea prin atelier, întuneric fiind, să îşi sprijine mâna lui grea de un raft şi să trântească la pământ o grămadă de chei şi cheiţe. Zgomotul îl trezi pe bătrânul ceasornicar, iar uriaşul pretextă spunând că s-a trezit mai de dimineaţa ca sa faca ordine în atelier.
Şi tot aşa, stricând ceas după ceas, spărgând halbă după halbă şi făcând curăţenie în fiecare dimineaţă, uriaşul constată cu uimire că se subţia, se micşora pe zi ce trece şi începea să capete formă umană. Pesemne că implanturile musculare ieşiseră din garanţie iar muşchii îşi recăpătau structura iniţială. Mult s-a mai mirat când a constatat ca de fapt nici nu era uriaş şi că bagajul de masa musculară inutilă îl facea să semene cu unul. Atunci se gândi că probabil nici nu există uriaşi şi că toţi uriaşii au fost cândva oameni. În ziua aceea uriaşul îşi puse toată iscusinţa la bătaie şi construi primul lui ceas mecanic pe care gravă cu multă delicateţe şi acurateţe: „Un ceas de mână cu rotiţe mici şi multe e mai mare decât o cetate pentru că are în sine concentrată întreaga ordine a Universului. Tot ce trebuie să faci e să întorci cheia zilnic.”[2]
În minte îi suna acum refrenul unei muzici de demult: o femeie marunţică, care iubea o casă foarte mică, cu o gradină sub fereastră, iar in gradina mult caprifoi cu florile-n lumină…
Îşi puse ceasul la piept în buzunarul interior al tunicii, care, mult prea larga acum, se transformă într-un adevărat halat, sorbi o bere cu nesaţ şi începu să viseze să viseze, să viseze…
O femeie marunţică, care iubea o casă foarte mică, cu o gradină sub fereastră, iar in gradina mult caprifoi…
Femeia măruntică începu să vadă cum „visele” împlinite nu-i aduc decât nelinişti şi întrebări fără răspuns… La ce va mai visa ea…? Si care este visul ce dăinuie? Inţelese că visul ei n-a fost decat o iluzie…iar Oricare…ce dezamăgire…!!! Oricare, nu-i cu nimic mai presus decât Oricine…n-o iubeşte, nu cu adevărat. Iubeşte doar ideea de a face pe cineva fericit. Ce orgoliu stupid…cât egoism…Este captivă acum în propriile-i dorinţe, nu-i cale de ieşire. Cine a închis-o acolo? Cine a închis-o acolo „nu vrea” să o elibereze, ea nu ştie şi nici nu poate să comunice cu acel cineva, iar Oarecine o sufocă, o sufocă cu o perdea de fericire impusă…
Femeia maruntică işi privi cu sinceritate inima. Un gând rece şi ascuţit îi rascoli fiinţa ca tăişul unei săbii de gheaţă. Propriile dorinţe o condamnă. Dacă nu şi-a dat seama că fericirea ei nu consta în lucrui mici, aceste nimicuri, da, sunt nimicuri, o îngroapă… Nu cumva s-a închis singură pe dinăuntru? Nu cumva îşi este sieşi zid? Nu cumva a înghiţit cheia şi şi-a pecetluit soarta punînd sigiliu pe propria fericire? Mai este oare speranţă? Mai poate fi deschisă cutia Pandorei? Şi cine? Cine?
Stă întinsă undeva jos…jos de tot şi e rece, e frig, dar nu se mai opune…macar de s-ar sfârşi odata…frigul o pătrunde şi o şterge, nici măcar nu tresare, ochii mari, rotunzi doar lăcrimează din când în când, trupul se răceşte, îşi simte bătăile inimii. Doar inima vorbeşte…şopteste…doar ea se mai zbate. Dar mai fericită nu s-a simţit nicicând, trăirile sunt mai reale şi mai curate…simte! Simte căci a înţeles, a înţeles cu inima, a înţeles cu sufletul. Se mai aude totuşi un ticăit. Un ticăit clar precum clinchetul unui vas de cristal…”Of, biata mea inimă…” gândeşte femeia mărunţică.
Biata femeie mărunţică…mult prea târziu şi-a dat seama ca nu inima se auzea bătând în pieptu-i fragil, era un altfel de ticăit…de ceas…un mic ceas făcut de un uriaş…[3]
Şi uriaşul, uriaşul şi-a amintit cum femeia mărunţică, într-o zi, visând la geamul casei sale cu grădină, ea, ochilor albaştri le-a spus „Rămâneţi cu bine!”. Şi a venit Un Oarecine cu stare şi avere şi a dus-o pe femeia mărunţică şi continuarea o ştiţi deja.
Uriaşul îşi privea uimit transfigurarea. Trupul său, firav acum, nu-l deranja prea mult căci ochii îi căpătase o agerime stranie. Putea să descompună, să mărească, să privească adânc în structura şi profunzimea lucrurilor. Ceasurile mecanice nu-l mai pasionau, ci ceasurile interioare, acelea care pulsează în piepturile oamenilor, care numără timpul unuia şi altuia, care măsoară suflarea, tranziţia. Ceasurile care bat încet şi repede, prea încet pentru unii şi prea repede pentru alţii. Ceasurile fără cheiţă, de veşnică folosinţă şi fără certificat de garanţie.
Uriaşul începu să plângă. Începu să plângă pentru că îşi dădu seama că, în ciuda experienţei profesionale pe care o dobândise în acest timp de ucenicie, atfel de ceasuri nu ştia să repare pentru că nu le cunoştea mecanismul. Şi totuşi le înţelegea complexitatea… În zadar îşi încreţea fruntea şi încerca să pătrundă taina ceasului interior.
Şi uriaşul… uriaşul îmbătrâni şi tot nu reuşi să priceapă misterul acestui ceas, ce bate în pieptul unuia şi altuia mai încet sau mai repede, mai încet şi mai repede.
Îşi aminti apoi de Marele Ceasornicar, de faptul ca toţi ceasornicarii fuseseră extirpaţi, şi de ciudatul ceasornicar bătrân. Unde e el acum? Şi de ce nu mai apare în poveste? Cum de ceasornicăria lui nu dăduse faliment, dacă ne gândim că nimeni nu mai cumpăra ceasuri mecanice, iar singurul ucenic pe care-l pregătea era pagubă la casa omului?
Uriaşul luă un calmant şi se linişti. Simţi apoi ticăitul ceasului sub tunică.
Dar bietul uriaş îşi dădu seama, într-un târziu, că nu ceasul se aude bătând la piept sub tunică, ci inima unei femei mărunţele care iubea o casa foarte mica…
TIC TAC.
Şi femeia marunţică, femeia mărunţică iubea acum un uriaş, un uriaş puternic, cu mâinile-i făcute să înalţe un întreg oraş.
Cred că băutura malefică şi-a făcut efectul deja.
Şi-am încălecat pe-o şa, şi-am lăsat poveste-aşa…
[1] Nu am reuşit să identific sursa acestui pasaj. Mi-a parvenit printr-o persoană numită Maria. Se pare, după spusele ei că ar fi fost recitat de Horaţiu Mălăiele. Mulţumesc pe această cale autorului citatului cu pricina pentru că mi-a oferit premiza dezvoltării unei poveşti.
[2] Şi poate vă întrebaţi cum de a reuşit uriaşul să scrie aşa de multe cuvinte pe un ceas atât de mic. Ei bine, în limba uriaşilor cuvintele nu prisosesc ca în limba noastră. Asta pentru că uriaşii niciodată nu au fost buni oratori. De regulă vorbesc puţin şi cuvintele lor au o sumedenie de sensuri şi subînţelesuri. Ferdinand de Sausure ar spune ca aceluiaşi semnificant îi corespunde foarte mulţi semnificaţi. De aceea e greu să înţelegi un uriaş dar şi mai greu e să-l traduci.
[3] Ideile din acest pasaj sunt inspirate de Maria Sas;
Comentarii