Realitate
Am admirat de-o viață un sfânt necunoscut și neprăznuit, un fel de legendă, o ipotetică existență. Se spunea că-și ducea traiul sihastru în vârf străin de munte, sub viforul rece, ori oblăduirea caldă a soarelui. Neclintit nici de una, nici de alta. Mereu drept și neabătut de frumuseți ori ispite.
Și-am început să urc acel munte fără nume, asemeni sfântului ce-l locuia, pe cărări singuratice și stânci abrupte, cântând și blestemându-mi zilele. Secătuit de puteri, flămând și părăsit de viață, găsesc, într-un târziu, chilia acestui sihastru necântat prin acatiste.
Barba îmi crescuse generos, hainele se lărgiseră pe mine, bagajele mă părăsiseră în greul urcuș. Rămăsesem doar o idee de om, căci omul în sine se pierduse pe cale.
Eram ușor ca o adiere când am bătut timid la ușa acestui sfânt. Și-am tot bătut, dar nicio voce nu-mi răspunse: „Intră!”. Și-am tot bătut până când ușa mi se deschise sub greutatea mâinii.
O cameră caldă, luminată blând, focul ardea în soba de pământ, o masă, pe masă o candelă aprinsă, o oglindă și-o foaie de hârtie albă, fără niciun înscris. Sub fereastra mică o rogojină. Nimic mai mult. Nici urmă de sfânt. „O fi plecat”, îmi spun, păcat de-atâta drum.
Și dincolo de asta, nimic din ce vedeam nu părea să trimită către un lăcaș în care vreun sfânt să-și fi dus traiul. Fără icoane și cruce, fără cărți de rugăciuni și acatiste, fără mătănii, doar o lumină caldă și primitoare ce mă îmbia ușor la o odihnă binemeritată.
„O fi plecat”, îmi spun. „Poate se întoarce, să-l aștept o vreme…” Mă întind istovit pe acea rogojină, ce-mi părea acum mai primitoare decât toate paturile din toate dormitoarele tututror duduilor pe care le frecventasem. Ah! Și acea lumină caldă, atât de curată, atât de clară! Era atât de prezentă încât aproape că puteai să-i auzi cântecul, încât îi putai simți mireasma împăciutoare și atinge unduirile…
Adorm în această chilie, ieșită din orice canoane, mai împăcat și mai dezpovărat decât fusesem în întreaga mea existență. Și nu știu dacă am dormit o oră sau o viață, căci aproape uitasem că timpul există.
E dimineață. Mă trezesc mai proaspăt și mai viu decât îmi amintesc să fi fost vreodată, iar un vis bizar, în care parcă eram în căutarea vreunui sfânt îmi adie printre gânduri. Mă ridic de pe patul rogojină, mă așez la masă, căteva fructe proaspete mă îmbie cu mirosul lor. Casa este aceeași ca întotdeauna, caldă și primitoare, lumina îmi zâmbește în loc de „Bună dimineața!.
Mă uit în oglindă. Același trup puternic și zvelt, aceeași ochi pătrunzători, același zâmbet îngăduitor și ușor trufaș. Un gând hazliu îmi străbate ființa. ”Oamenii au impresia că sunt un sfânt și se tot căznesc să ajungă până în vârful ăsta pribeag de munte ca să-i luminez, dar ei nu știu că nu e nimic afară de lumină. Ce să le faci? S-or lumina ei și singuri…”
Mă așez la masă și încep să scriu: ”Aceeași realitate, scăldată-n mii și mii de oglinzi, țese totul. Aceeași realitate, pe cât de vie și neascunsă, pe atât de nevăzută…”
Comentarii