Vânzătoarea
Intro:
În ultima vreme postările rotiței au sunat aproape ridicol de serios, lăsând să se vadă doar o latură a personalității mele. Acea parte din mine preocupată de dileme existențiale, spiritualitate, dezvoltare personală și altele de genul. Aproape că uitasem că „sunt un om viu” si că „nimic din tot ce-i omenesc nu mi-e străin.” Motiv pentru care m-am gândit să scot la lumină o față mai puțin cunoscută în mediul virtual. Ce să fac, am și eu, ca toți oamenii, mai multe fețe. Așa că, lectură plăcută!
Motto:
Îmi dau voie să improvizez, fără însă să mint, întrucât literatura, înțeleasă ca beletristică, nu poate minți, de vreme ce nu-și propune să spună adevărul. Unele elemente sunt însă autobiografice. Dezavantajul vostru este că nu veți ști care, nici măcar cei care au pretenția că mă cunosc. Anumite aspecte ale vieții mele rămân pentru ceilalți o mică necunoscută. Acel praf de mister care condimentează viața fiecăruia dintre noi…
Prietenii mă tot bat la cap să mă-nsor. Adevărul e că de ceva timp trăiesc o rutină care înseamnă muncă de lunea până sâmbăta la schimbul 1 și de lunea până vinerea la schimbul 2 plus ore suplimentare. La asta se mai adună activități cum ar fi: cumpărături, gătit, curățenie, spălatul hainelor, vaselor plus câteva mici hobiuri ca practica zen, plimbatul cu rolele, scrisul și fumatul. Da. Fumatul îmi ocupă mult timp. Fumez o țigară, tihnit, în aproximativ 10 minute. Cine fumează pe fugă nu e fumător, e doar fumegator. Țigara e ca o pauză de respirație, trebuie savurată agale, meditativ. Și în timp ce fumez mintea își creionează articolele, pe care apoi mâna le materializează. Zic articole pentru că nu știu cum să le numesc. Mici eseuri, cugetări, proze, poezii… Imaginati-va că așa cum industria alimentară produce articole alimentare, la fel literatura produce articole literare, așa că, înțelegeți prin articole, un segment mai larg, nu numai articole de presă. Revin. Fumez o țigară în aproximativ 10 minute. Înmulțit cu 20 egal 200 de minute, împărțit la 60 egal 3 ore și 20 de minute numai ca să fumez.
Obișnuiam să mai și citesc, dar timpul nu-mi mai dă voie decât să răsfoiesc internetul în timp ce mașina pe care o programez își face singură și liniștită treaba. În general articole care îmi stârnesc curiozitatea, de la rețete culinare la hiperboreanul de la Roșia Montană.
Practic o meserie de tehnician la mașini-unelte cu comandă numerică, C.N.C.-uri, cum sunt cunoscute din limba engleză. La muncă am doar două colege trecute de o anumită vârstă, vârstă la care femeile încă se mai gândesc la bărbați în alt sens decât cel de bou, nesimțit, dobitoc, incompetent și altele. Călugării zen cu care mă întâlnesc două ore la două săptămâni deși poartă un fel de robă lungă și neagră, care seamănă frustrant de bine cu robele absolventelor de facultate, sunt totuși bărbați.
Cu o astfel de rutină probabilitatea întâlnirii unei partenere de viață devine o ipoteză mai mult decât ipotetică. Probabilistic ar fi șanse dar ele se apropie infinitezimal de 0.
În fine, am făcut o mică retrospectiva ca să înțelegeți contextul în care mă desfășor și restul poveștii.
Scriu gândindu-mă la cuvintele unui oarecare filosof care spunea că cine nu știe să râdă de el însuși și să vadă umorul în așa zisele tragedii ale vieții n-a devenit încă înțelept. Recunosc, sunt cât se poate de înțelept.
Motiv pentru care, ieșind de la muncă și văzând la marginea străzii o femeie frumușică până-n 30 de ani, nu foarte manierată dar nici foarte grosolană, nu foarte inteligentă, dar nici foarte proastă și totuși cu un corp care nu-i mai încăpea în hainele la care s-a făcut din belșug economie de material, de unde deduc că este foarte probabil să nu fi fost nici foarte înstărită, dar poate nici foarte săracă, și niște buze, care de departe păreau că ies din coturul feței…. Stați un pic, am uitat de unde am plecat. A, da. De la muncă. Așadar, văzând această femeie, a cărei descrieri succinte o găsiți mai sus, mă las purtat nebunește de săgeata lui Cupidon și dau să intru în vorbă cu ea. O salut cu gând s-o întreb cu ce se ocupă. Eram tare curios. Așa m-am născut eu, curios. Defect congenital. La naștere puneam prea multe întrebări, gen cine sunt, de unde vin și așa mai departe, așa că doctorii s-au văzut nevoiți să-mi pună o suzetă în gură și să o lipească bine cu scoci. Nu înainte să-mi răspundă că vin din vaginul mamei mele și că or să mă trimită înapoi acolo dacă mai vorbesc mult. Bine, nu au spus chiar așa, dar negăsind cuvântul respectiv în dicționar am întrebat și eu ce înseamnă și l-am înlocuit cu termenul din limba română, ca să înțelegeți exact la ce mă refer. Revin la femeia cu pricina. N-apuc să zic mare lucru și mă și întreabă dacă vreau o fetiță. Prima persoană pe care am întâlnit-o și care a știut să pună întrebarea corectă. Exact de asta și aveam nevoie. Acea probabilitate aproape nulă părea să se împlinească.
Am reușit în cele din urmă, să o întreb cu ce se ocupă și mi-a spus că este vânzătoare, numai că nu vinde alimente, haine sau diverse produse pentru diverse întrebuințări, ci se vinde pe sine. Mi-a explicat apoi că genul acesta de vânzare nu e permanentă, e mai mult un fel de închiriere, dar că se oferă garanție ca la orice produs. În felul acesta se poate vinde de câte ori vrea pe diverse tarife și intervale de timp, la unul sau mai mulți cumpărători, iar după o vreme intră din nou în posesia ei și astfel se poate vinde din nou. Fascinant, m-am gândit. O resursă inepuizabilă pe care o poți vinde o viață, din nou și din nou și din nou. Singurul inconvenient fiind faptul că meseria asta e ca gimnastica, o poți practica până la o anumită vârstă, motiv pentru care trebuie să acumulezi suficienți bani ca să te poți retrage.
Pe urmă am aflat ceva ce nu știam. Se pare că bărbații sunt carnivori și preferă mai mult carnea proaspătă. De o vreme eu devenisem vegetarian dar fiind bărbat am decis că trebuie să-mi schimb dieta.
Ne-am întâlnit o vreme. În momentul în care am constatat că nu mai am bani ca să o cumpăr, de fiecare dată când voiam să o întâlnesc, m-am hotărât să o cer de soție. Așa că m-am dus într-o seară cu gând să o cumpăr pentru ultima oară.
După ce m-am înfruptat ca orice carnivor din carnea proaspătă pusă la vânzare, dau să scot inelul de logodnă, dar până mă cotrobăi eu în buzunare după inel o și aud cum începe să-mi povestească, despre cât de nobilă și de veche e meseria ei, la fel de veche și de nobilă ca politica. Am rămas fără reacții. Eu sunt apolitic. Scot fără nădejde inelul, spunându-i că îmi pare rău, dar e deja prea mult pentru mine că am devenit carnivor, eu politician nu mă fac, oricât de mult ar iubi ea politica. Fără speranță o aud spunând că nu-i nimic, pentru ea că oricum întâlnește mulți politicieni în meseria pe care o practică și că nu i-ar strica și ei să mai schimbe un pic peisajul.
Ne-am căsătorit la o bisericuță din lemn. Aflasem și eu de ceva vreme că Dumnezeu iubește lemnul și spațiile mici, vă spun sincer că nu aveam nici cea mai mică idee, dar cum sunt un bun creștin am zis să nu-l supăr pe șeful cel mare, luându-mă după părerea intermediarilor care îmi recomandau ceva mai încăpător ca să aibă și invitații unde să-și parcheze limuzinele și pântecele rotunjoare. Am aflat cu această ocazie că viitoarea mea soție este foarte populară printre creștini. Preotul, diaconul, jumătate din cler și trei sferturi din mireni o cumpărau regulat. Era, de asemenea, foarte credincioasă, preferând cu predilecție mătăniile și spovedania. Vestea aceasta nu putea decât să mă bucure. Nu fregventez cu regularitate biserica dar am toată admirația pentru creștinii practicanți.
Noaptea nunții a fost scurtă. La puțin timp după ce ajungem în camera conjugală soția mea este sunată de managerul firmei la care lucra. Avea un client foarte important și nu putea să piardă comanda. Îmi spune tristă că trebuie să plece, așa că am consolat-o spunându-i că datoria e datorie.
Căsătoria a devenit în timp o rutină. Eu îmi practicam meseria mea iar ea pe a ei. Eram doar puțin stânjenit de faptul că ea câștiga mai mult ca mine. Ne vedeam destul de rar pentru că eu munceam ziua iar ea noaptea. Devenisem precum soarele și luna, cât se poate de complementari. Câteva zile pe lună avea liber pentru odihnă și regenerare, doar pentru a o putea lua de la capăt cu forțe proaspete. Aceste câteva zille ne erau suficiente pentru a ne reînnoi legătura sufletească.
După câțiva ani, care urmează cu precizie aceeași rutină descrisă mai sus, aflu că aveam și eu un copil. Soția mea născuse o fetiță neagră cu ochii căprui și părul zburlit. Cu siguranță în arborele nostru genealogic, strămoșii noștri mai îndepărtați erau ceva mai închiși la culoare, altfel nu îmi pot explica apariția unei așa minuni de copil. Era la propriu o minune.
Au trecut deja trei ani de la nașterea singurului nostru copil. De când a început să vorbească o ține una și bună că ea când o să fie mare o să se facă vânzătoare la fel ca mama ei.
Ce să vă mai spun? Sunt un om împlinit. Nici nu pot cere mai mult de la viață. Nu am prieteni, dar sunt un om împlinit.
Comentarii