Când încerci să faci pe cineva fericit
Ar trebui să încep spunând: Când încerci să faci pe cineva fericit ai grija ca nu cumva acel “cineva” să fi chiar tu. Ni se întâmplă adesea să îi sufocăm pe cei pe care îi iubim cu o perdea de fericirea impusă. Ni se întâmplă adesea să nu mai facem diferenţă între nevoile noastre şi nevoile lor, între egoism şi dragoste. Ni se întâmplă adesea să ne transmutăm pe noi în fiinţa celor pe care îi iubim să punem acolo cele mai adânci dorinţe şi cele mai mari temeri ale noastre, iar “te iubesc şi vreau ca tu să fii fericit” să însemne de fapt “mă iubesc şi vreu să mă împlinesc prin tine”. E ca atunci când un părinte care, din cauza unor condiţii materiale precare, sau a oricărui alt factor, a eşuat în profesia pe care şi-a dorit-o şi încearcă să îşi insemineze propriul copil cu propriul ideal de fericire. Ţin minte că mama mă învăţa matematică doar pentru că ei îi plăcea matematica, ţin minte că am dat la mate-info doar pentru că ea m-a încurajat în direcţia asta, dar slavă Domnului că în liceu mi-a venit mintea la cap, am fost ajutat să-mi descopăr vocaţia şi am urmat calea ştiinţelor umaniste.
Fericirea este cel mai greu şi cel mai ciudat lucru cu putinţă. Fericirea celor pe care îi iubim sau ni se pare că îi iubim înseamnă în primul rând cunoaştere. Să nu avem nicioadată orgoliul de a fi cunoscut pe cineva. Cunoaşterea unui “alter ego” este un process care nu se mai termină şi seamănă, din punctul acesta de vedere, cu descoperirea propriului sine. Ce înseamnă cunoaştere? În primul rând cunoaştere înseamnă o doză imensă de dorinţă şi răbdare. Înainte de a începe să cunoaştem pe cineva trebuie să înţelegem din start un lucru:
În Realitate, fie că vorbim de realitatea concretă sau de realitatea ideală, nu există tipologii, ca în comediile lui Caragiale. Şi când spun “tipologi” nu mă refer la faptul că nu există persoane dominate de o anumită “tară” morală, sau că nu există oamenii virtuoşi, la care să predomine o virtute anume. Lucrul acesta poate fi cât se poate de adevărat, dar în realitate nu există tipologii umane. Ce înseamnă asta? În primul rând realitatea noastră nu este completă, nu am ajuns la capăt, suntem deci în continuă transformare. A încadra un om în tiparul mincinosului doar pentru că minte des, sau a încadra un politician în categoria demagogului doar pentru că înşeală opinia publică (Să nu credeţi că iubesc politica. Dacă Farfuridii spunea “iubesc trădarea dacă e în interesul partidului, dar îi urăsc pe trădători”, aş putea şi eu să spun urăsc politica pentru că e o mare mascaradă, dar îi iubesc pe politicieni) este cea mai mare eroare pe care o putem face. Din acest punct de vedere un “eu” nu este ceea ce este, ci este ceea ce este destinat să devină.
Pe de altă parte trebuie să discutăm un pic ideea de “complexitate”. Oamenii trebuie priviţi în diversitatea lor, în unicitatea lor, nu luaţi la calup sau la super ofertă. Nu suntem cu toţii la fel, nici măcar cei care par lesne încadrabili într-un anumit tip de umanitate. Dormim diferit, mâncăm diferit, visăm diferit, iubim diferit, suferim diferit. “Acelaşi vis, acelaşi gând, acelaşi ţel”, spunea cândva ironic Ada Milea. Ei bine, dintr-un anumit punct de vedere nu avem nici acealşi gând, nici acelaşi vis, nici acelaşi ţel. Slavă Domnului că nu suntem la fel! Ar fi o lume tare monotonă. Dar acuma să nu credeţi că nu avem nimic în comun. Există un gen proxim, alminteri, am fi o lume de alienaţi. Ce înseamnă asta. Înseamnă că şi eu şi vecinul meu avem nasuri. Dar nasul lui e mai pios, îndreptat în jos, iar al meu trufaş şi mereu peste ceilalţi. Dacă Biblia spunea despre Saul că era cu un cap peste ceilalţi, eu aş putea spune despre mine că sunt cu un nas peste ceilalţi. Să revenim la complexitate. În esenţă asta este complexitatea. Faptul că nasul meu este trufaş, iar al vecinului meu este pios. Complexitatea constă în diferenţe, în multitudinea de nuanţe pe care Sufletul uman individual le deţine. Fericirea celui pe care îl iubim sau pretidem că îl iubim înseamnă în primul rând cunoaştere, iar dacă în procesul de cunoaştere plecăm cu preconcepţia că oamenii pot fi clasificaţi, grupaţi pe categorii, puşi în diferite sertare, aşa cum facem, de pildă cu şosetele noastre atunci când le împachetăm (negre la negre, albe la albe, roşii la roşii), am eşuat din start.
În Realitate nu există tipologii, există doar persoane complexe care au ceva în comun. De asemenea, în Realitate nu există persoane statifce. Suntem într-o continuă transformare, chiar dacă unii se transformă prea lent iar alţii ard foarte multe etape. Noi nu suntem ceea ce suntem, noi suntem ceea ce vom fi, sau ceea ce suntem destinaţi să fim. Dacă vrem să facem pe cineva fericit trebuie să ne ferim să gândim sau să facem afirmaţii premadure în legătură cu modul în care este persoana respectivă. Şi nu spun asta pentru că sunt un maestru al comunicării cu ceilalţi, ci doar pentru că m-am fript de prea multe ori. Primul pas către cunoaştere este înţelegerea faptului că în Realitate nu există tipologii, nu există oameni luaţi la calup sau la super oferta; complexitatea Sufletului uman trebuie să ne copleşească cu cât înaintăm mai mult pe drumul cunoaşterii celorlalţi.
Un alt lucru pe care trebuie să îl facem pentru a cunoaşte pe cineva, după ce ne-am asigurat că am înţeles bine, că oamenii nu trăiesc la cutie ca puii congelaţi, este complexul de acţiuni în exterior care se cheamă: observare, ascultare, intuire, întrebare, procesare, afirmare. Un aforism oriental suna în felul următor şi, cu riscul de a nu-l reda cu exactitate, pentru că memoria mea nu funcţionează la, să spunem adevărata ei capacitate, am să mă încumet să-l reproduc, se înţelege cu unele inovaţii stilistice şi de conţinut, probabil personale, dar în acelaşi timp cu maximul de fidelitate, în intenţie măcar:
Omul are doi ochi cu care să observe,
Două urechi cu care să asculte,
Două nări cu care să miroasă,
Două creiere cu care să gândească
Şi o singură gură cu care să vorbească.
Comentarii