Obsesia Plagiatului
„S-a scris atât de mult, încât, fatal, tot ce se mai scrie pare că s-a mai spus. Se repetă, conştient sau inconştient, aproape fond şi formă, de condeie şi de acei de bună credinţă că sunt cu totul originali. Chiar aceste observaţiuni de acum, desigur că s-au mai făcut. Da, se scrie. Şi sunt scriitori atât de simpatici, care ţin la operele lor aşa de mult şi pe care le citesc cu atâta voluptate, încât vezi că scepticismul tău e cu totul fără sens. Cititorii, la rândul lor, citesc zilnic: ziare, reviste, volume, cu acea răbdare şi curiozitate care se dă numai lucrurilor noi, deşi în acest apogeu de cultură, sub ochii lor, joacă fără voie un semiplagiat universal.” (George Bacovia, Zborul Cărților)
„Ce a fost, va mai fi şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.
Voi începe această dezabatere cu privire la plagiat, afirmând că acest concept s-a cristalizat o dată cu Modernitatea. Perioada care a urmat Antichităţii şi Evului Mediu realizează o tranziţie, o transformare în planul conştiinţei umane. Tranziţia se face dinspre colectiv, comun, spre individual, personal. Revoluţia franceză şi stârpirea orânduirii feudale contribuie mult la stabilirea conceptelor de individ şi individualitate. În feudalism, distincţia se făcea numai între feudal, suzeran şi masă; această structură umană amorfă şi monolitică, era văzută nu în diferenţierile ei (oameni diferiţi cu înclinaţii diferite) ci în dominanta care îi caracteriza pe indivizii (Karma de a se fi născut printre supuşi şi nu printre cei care supun). Umanitatea, în ansamblul ei era una. Diferenţierile existau numai între nobili.”
Aşadar termenul de plagiat e relativ recent şi are legătură cu obsesia originaltăţii, tendinţă manifestată în modernitate şi care în postmodernitate a atins cote culminante.
Antichitatea greco-romană nu concepea că este posibil să existe un astfel de furt. Furtul intra în sfera concretului, a materialului, puteai să furi boul sau capra veciunului, dar nicidecum ideile sau stilul unui autor anume. De aceea nici nu se ştie dacă Homer reprezintă o voce individuală sau colectivă, dacă au contribuit mai multi sau nu la opera homerica. Există cercetători care gasesc disensiuni în interiorul operei lui Platon şi consideră că parte din Dialogurile platonice, Legile, au fost scrise de altcineva şi atribuite lui Platon, deoarece idealul politic din aceste scrieri diferă mult de ceea ce promova Platon în Republica .
Nici evreii nu duc lipsă de plagiere, daca privim lucrurile din perspectivă contemporană. Se ştie că parte din apocrifele Vechiului Testament au fost scrise mult mai târziu şi atribuite unor personaje celebre din istoria Israelului: Cartea lui Adam, Cartea lui Enoh, Cartea lui Avraam, Testamentul celor 12 patriarhi ş.a.
Şi în cultura română întâlnim acelaşi fenomen: trei cronicari (Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce) care scriu acelaşi letopiseţ, fără să se mai acuze unul pe altul de plagiat. Să nu mai vorbim de creaţiile folclorice. Mioriţa nu aparţinea unui autor anume, ci românului în general, tocmai de aceea a circulat sub diverse forme orale. Pe nimeni nu a interesat cine a demarat proiectul Mioriţa, pentru că mai important era conţinutul ei ideatic decât autorul sau autorii care ar fi putut să obţină licenţă pe o aemenea capodoperă.
Avem de-a face cu o paradigmă uşor diferită, corelat cu ceea ce se promovează în modernitate. Cunoaşterea era una singură, nu exista şi nici nu trebuia să existe, ceea ce numim perspectivă proprie. Fiecare autor îşi aducea aportul la ceea ce se chema tezaurul înţelepciunii umane, acest colos de cunoştinţe care aparţineau omului.
În cele ce urmează se impune o mică observaţie pentru a putea prezenta perspectiva etica asupra plagierii. Este stringentă definirea a doi termeni ce ţin de planul eticii, al moralităţii: etică atemporală şi morală temporală.Etica atemporală înseamnă dezvoltarea unui comportament în acord cu normele sau preceptele eterne şi imuabile. Aceste norme sau legi, stabilite de ”Dumnezeu” au un caracter universal, atemporal şi aspaţial. Dragostea şi Dreptatea sunt universalii a ceea ce numim norme: să nu furi, să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu minţi, să îţi iubeşti aproapele etc..Morala temporală reprezintă acel ansamblu de legi, norme stabilite de umanitate într-un anumit context socio-cultural şi într-un segment de timp bine delimitat. Morala temporală e relativă, se schimbă de la epocă la epocă şi de la societate la societate. Ea ar trebui să fie în ultimă instanţă expresia eticii universale, numai ca pervertirea umanitaţii, face ca aceste domenii să nu corespundă mereu şi în totalitate.Dicţionarul explicativ al limbii române propune următoarea definiţie pentru acţiunea de plagiere (a plagia): „vb. I. Tranz. A-şi însuşi, a copia total sau parţial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creaţii personale; a comite un furt literar, artistic sau ştiinţific. [Pr.: -gi-a] – Din fr. plagier.”
Contextul socio-cultural contemporan asociază furtul cu plagierea, printre altele. Această asociere nu ţine de ceea ce numim etică atemporală, pentru că plagierea a fost socotită de-a lungul timpului drept aport sau contribuţie umana la tezaurul înţelepciunii universale. Asta pentru că au existat oameni înţelepţi care au constat la un moment dat că originalitatea umană este imposibilă şi deci noţiunea de furt literar, ideatic nu-şi are sensul. „Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face.” Şi dacă stăm sub semnul unui semiplagiat universal, dacă ceea ce numim idee sau perspectivă nu aparţine unui autor anume, ci poate numai acest proces de căuatre şi descoperire, atunci de ce ar trebui să condamnăm plagierea?
”Și, adormind, mă revăzui iar în libraria în care mă adăpostisem; dar acu era pustie; cărțile zburau peste toată lumea, și, obosite, mai tîrziu, vor fi căzut în mări și oceane …Numai acele broșuri subțiri și anonime mai așteptau acolo, arătîndu-și, parcă zîmbind, numele lor: Pentru pîine, Dreptate, Adevăr, Iubire … Nou … de cînd lumea, sau cel puțin mai nou decît toate celelalte banalități, care și-au pierdut și spațiul, și timpul …” (George Bacovia, Zborul Cărților)
Comentarii