Adevăr și adevăruri

Posted by on sept. 20, 2018 in Eseistica

Adevăr și adevăruri

Adevărul a devenit, în societatea noastră, un aspect destul de controversat al vieții. Adevărul e că prea puțini mai vorbesc astăzi despre adevăr, dar cu toții avem adevărurile și convingerile proprii, care ne modelează viața și ne determină acțiunea. Fiecare sau aproape fiecare ne apărăm propriile adevăruri, combătând tot ceea ce nu rezonează cu ele. Oamenii au ucis în numele adevărului, convinși fiind că astfel elimină erezia.

Fiecare religie, fiecare cult din fiecare religie, fiecare doctrină filosofică, fiecare grup social, fiecare persoană din fiecare grup social deține cumva adevărul, unicul adevăr absolut, în detrimentul tuturor celorlalte adevăruri.

Ceea ce nu știm noi este faptul că oamenilor care ne conduc nu le pasă de adevăr, ci doar de felul în care ne pot controla setându-ne cu o anumită doctrină proclamată ca adevăr absolut în detrimentul tuturor celorlalte. Doar considerând că propriul tău adevăr este singurul autentic sau cel puțin superior celorlalte adevăruri te poți separa de ceilalți.

Divide et impera a fost şi continuă să fie imperativul acelei minorităţi egoiste care ne conduce, a acelor lupi deghizaţi în păstori. Unitatea înseamnă putere, forţa grupului, dezbinarea fiind cea mai bună formă de manipulare şi control social. Şi dacă iubirea este singura care uneşte în adevăratul sens al cuvântului, ea este şi cea mai mare putere de care oricine poate dispune. Diametral opus se află frica şi tot ceea ce derivă din ea. Controlul social nu poate fi exercitat decât prin frică. Aşa că nu e de mirare faptul că media promovează ştiri preponderent negative nici faptul că Biserica susţine frica de Dumnezeu şi altele de genul. Cea mai eficientă metodă de a dezbina oamenii în tot felul de grupuri sociale care servesc diverselor interese egoiste este îndoctrinarea. Pe de o parte aceasta hrăneşte egoul uman, cei îndoctrinaţi trăiesc cu iluzia deţinerii singurului adevăr posibil, iar pe de altă parte, hrăneşte frica, existând consecinţe mai puţin plăcute caz în care cineva se hotărăşte să creadă altceva sau să părăsească grupul cu pricina. Un alt beneficiu pe care îl aduce un grup social centrat pe o anume învăţătură este împlinirea nevoii umane de validare existenţială, de sens, de susţinere şi de comuniune. Îndoctrinatul trebuie să se simtă bine doar în acel grup, primind diverse beneficii, ci nu în altul, pentru că părăsirea grupului social trezeşte resorturile fricii.

Dincolo de toate aceste beneficii îndoctrinatul trebuie să servească anumitor interese.

Dacă ești creștin consideri că trebuie să evanghelizezi pentru ca toți ceilalți oameni să devină creștini sau cel puțin să aibă oportunitatea să facă asta. În felul acesta crește numărul adepților. Dacă ești musulman extremist consideri că trebuie să duci jihadul, adică războiul sfânt împotriva dușmanilor lui Alah, să converteşti lumea la islam și, evident, fiind un simplu muritor e musai să te supui voinței divine. Istoria poporului evreu, consemnată în Vechiul Testament, e plină de războaie sfinte și crime comise în numele lui Dumnezeu. Așa au ocupat evreii Țara Canaanului, o zonă comercială destul de puternică ce lega Egiptul de Mesopotamia. Desigur că un simplu muritor nu își poate pune întrebarea cum un dumnezeu iubitor decretă războaie, crime și alte atrocități, deoarece nu se poate pune la îndoială suveranitatea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, în suveranitatea lui face ce vrea, omul fiind obligat să se supună, fără să cârtească, voinței divine. Toate aceste atrocităţi comise în numele adevărului trebuie privite întocmai ca roadele unui pom. Pomul bun dă roade bune, persoana bine motivată, nu dezbină, nu cucereşte, nu comite crime nu îşi doreşte să schimbe pe nimeni după propria asemănare şi aşa mai departe. Dacă adevărul cu care ai fost inoculat te conduce către astfel de roade ar fi bine să-ţi pui un mic semn de întrebare cu privie la orientarea grupului şi a celor care dau această direcţie.

Mintea duală, bazată pe suportul logicii, analizează ideile în termenii de adevărat sau fals. Două aspecte contradictorii nu pot fi deopotrivă adevărate. Adevărul ateist este fals din punctul de vedere al adevărului teist iar adevărul teist este fals din punctul de vedere al adevărului ateist. Din punctul de vedere al minții, Dumnezeu nu poate să nu existe și să existe în același timp. Se pare că mintea noastră analitică nu are capacități integratoare, încercând să reconstruiască întregul din toate aceste piese de puzzle aparent autonome, ci mai degrabă separă aspectele existenței construind mici insule într-un permanent conflict, într-o permanentă dezbatere și luptă pentru ceea ce consideră fiecare că este adevărat.

Și, la fel ca în regnul animal, supraviețuiește cine este mai puternic. Un exemplu din istorie ar fi cel al înființării religiei creștine. La început creștinismul era considerat o sectă în cadrul religiei iudaice, creștinii erau prigoniți, martirizați în Colosseum, obligați să se ascundă prin catacombe pentru a-și putea practica ritualurile. Mai apoi, după ce creștinismul s-a fundamentat ca religie de stat a devenit, din prigonit prigonitor. Mulți filosofi și oameni de știință au alimentat rugul creștin doar pentru că adevărurile lor nu confirmau adevărul absolut și de netăgăduit al Bisericii.

Și exemplele de acest fel pot continua. În mod straniu, adevărul, în loc să unească dezbină. Cu riscul de a mă repeta, se pare că celor care ne conduc nu le pasă, nici nu le-a păsat vreodată de adevăr, ci doar de felul în care pot separa, dezbina, manipula pe baza unor oarecare adevăruri, pe care, de cele mai multe ori, nici ei nu le cred.

Astăzi se omoară mai puțin în numele lui Dumnezeu, sau a adevărului pentru că armele fizice au fost înlocuite de armele minții noastre preponderent egoiste. Totuși, există atât de multe contradicții, certuri, rivalități și neacceptări încât, saltul evolutiv pe care l-am făcut de la Evul Mediu încoace este unul destul de mic. Prea puțini au înțeles faptul că ce crede fiecare este propria lui alegere, că este nevoie să respectăm credințele celorlalți oameni chiar dacă nu sună întocmai ca ale noastre, că e nevoie de acceptare a ceea ce ni se pare diferit.

O schimbare de paradigmă în ceea ce privește abordarea adevărului este imperios necesară. Cred că am ajuns la stadiul la care putem înțelege că adevărul este ca și iubirea, unește aduce pace, alinare, înțelepciune. De fapt iubirea este primul și cel mai mare adevăr. Și, mai presus de toate,adevărul eliberează, nu înrobește.

Istoria științei ne învață faptul că adevărul este într-o continuă transformare în funcție de dezvoltarea omului ca ființă. Fizica lui Newton era cât se poate de adevărată la vremea ei, totuși, pe măsură ce omul a evoluat ca și conștiință, și-a făcut, treptat-treptat, locul fizica cuantică, prin care înțelegem că nu trăim într-un univers mecanicist în care totul este separat și bine definit și că există conexiune și schimb de informații între toate formele de viață existente din toate regnurile prin așa numitul câmp cuantic ce unifică totul.

Și dacă știința a fost tot timpul onestă, fiind gata să renunțe la vechile convingeri, de ce nu am proceda așa și în cazul celorlalte adevăruri promovate prin religie sau filosofie? De ce nu am înlocui credința că adevărul este o dogmă imuabilă cu cea, conform căreia, acesta este într-o continuă progresie în funcție de evoluția conștiinței colective? De fapt, nu adevărul se schimbă, el rămâne același, doar că, pe măsură ce conștiința evoluează adevărul este perceput dintr-o perspectivă mai înaltă.

De-a lungul vieții am trecut prin multe grupuri, care promovau diverse învățături. Am interacționat cu învățătura creștină ortodoxă, catolică, și neoprotestantă. Apoi m-am deschis către ezoterism, yoga, budism. De asemenea eram la curent și cu perspectiva materialistă și ateistă asupra vieții, agnostică, cum i se mai spune. Toate aceste învățături mi-au încurcat mintea o vreme, pentru că fiecare promova propria perspectivă a adevărului ca fiind unicul adevăr absolut. Ți se servea o dogmă la pachet ce cu greu putea fi corelată cu celelalte dogme pentru că dogmele erau construite să combată, să separe grâul de neghină, nicidecum să unească.

Deși cumulul de informații din diverse sfere pentru o vreme îți provoacă confuzie, cu timpul începi să vezi perspectiva de ansmblu. Îmi amintesc o replică dintr-un film. Un oarecare personaj spune ceva de genul, trecând prin câteva perspective sau versiuni asupra adevărului: Creștinii spun că dacă nu ești creștin ajungi în iad, musulmanii spun că dacă nu ești musulman ajungi în iad, evreii spun că dacă nu ești evreu ajungi în iad. Deci orice ai face tot în iad ajungi. Am înțeles atunci ridicolul situației în care ne aflăm cu toții încercând să ne impunem propriile adevăruri asupra celorlați. Toate aceste polemici și lupte inutile, privite de sus par un pic amuzante. Suntem atât de mici, atât de atrofiați în conștiința noastră și cu toate acestea deținem unicul adevăr absolut.

Dacă am reuși un pic să ne detașăm de pătrățica în care trăim și să vedem fiecare ființă într-o altă pătrățică similară cu a noastră am înțelege că pătrățelele seamănă între ele doar că diferă prin formă, mărime, culoare, dar, în esență, împlinesc același rol, acela de a ne ține captivi în dogme, temeri de te miri ce atrocități ți s-ar putea întâmpla dacă părăsești pătrățica respectivă și de a ne ne diviza.
Adevărul nu poate fi închis într-o dogmă oricât de completă ar părea. Cred că ființa umană este orientată greșit. Încercăm să ajungem pe Lună cu bicicleta. Așa că încălecăm pe bicicletă, dăm de două ori din pedale și ne mințim că am ajuns pe Lună.

Ce vreau să spun cu asta? Vreau să spun că vehiculul nostru este insuficient pentru ținta pe care vrem să o atingem. Accentul ar trebui să cadă pe dezvoltarea omului ca ființă, pe evoluția conștiinței noastre, lăsând adevărul să se schimbe pe măsură ce evoluăm. Să fim conștienți că, deși adevărul este unic, există o multitudine de perspective asupra adevărului și o mulțime de trepte de înțelegere a acestuia.
Putem începe prin a nu mai critica persoanele care au convingeri diferite de ale noastre, prin a încerca să înțelegem și celelalte perspective și prin a ne urma cu sinceritate vocea tăcută a inimii.

Aș vrea să închei cu o istorioară care ne poate ajuta să înțelegem acest joc al perspectivelor. Nu strică să mai schimbăm perspectiva din când în când, mai ales atunci când suntem convinși că avem dreptate.
Se spune că, în timp ce Buddha stătea cu împreună cu discipolul său, vine la el un om și îl întreabă dacă există Dumnezeu, iar Buddha îi spune că, da, există. După un timp vine un altul care îl întreabă același lucru, iar Buddha îi spune că nu există Dumnezeu. În final, mai sosește o persoană măcinată de aceeași dilemă existențială și Buddha îi spune că Dumnezeu și există și nu există. Discipolul său mirat îl întreabă cum este posibil ca Dumnezeu ba să existe, ba să nu existe. Buddha îi spune că răspunsurile nu erau pentru el. Prima persoană nu credea că există Dumnezeu și venise la Buddha ca să-și întărească această convingere. Tocmai de aceea Buddha îi spune că Dumnezeu există pentru ca el să-și poată continua căutările. A doua persoană era ferm convinsă că există Dumnezeu și venise la Buddha din același motiv. Iar Buddha îi răspunde că Dumnezeu nu există pentru a-și putea continua și acesta căutările. A treia persoană era indecisă, nu știa ce să creadă, așa că Buddha îi răspunde la fel de indecis ca să își poată continua căutările.

Vă propun acum un exerciţiu de imaginaţie. Să să ne imaginăm o piramidă. Să spunem că ar fi patrulateră regulată. Vârful piramidei ar reprezenta acel adevăr unic şi imuabil, pe care mulţi, conştient sau nu, mai mult sau mai puţin declarativ, susţinem că îl deţinem. La baza piramidei se află oameni de diverse culori doctrinare, fie religioase, prin această formă exoterică a religiilor, fie filosofice, fie bazate pe descoperirile şi concluziile la care a ajuns ştiinţa. Fiecare în pătrăţica lui, fiecare cu „unicul” şi de netăgăduit adevăr absolut. La acest nivel separările dintre indivizi sunt par evidente, distanţele pe orizontală destul de mari, lucru care şi permite această separare iluzorie. Dacă înaintăm un pic spre vărful piramidei descoperim că distanţele devin mai mici, diferenţele se mai estompează şi conexiunile între indivizi şi informaţii îşi fac apariţia. La acest nivel indivizii se străduiesc să integreze cunoaşterea întocmai ca piesele unui puzzle, nu să separe erezia de adevăr. Continuând să urcăm realizăm că diferenţele sunt doar de formă, nu de esenţă. Şi în final, cei care reuşesc să ajungă în vârful piramidei descoperă acel unic adevăr, acea esenţă care dă naştere tuturor formelor şi tuturor perspectivelor. Şi, în ciuda tuturor contradicţiilor generate de mintea umană, reuşim să vedem esenţa în tot ce ne înconjoară şi în noi înşine. Atunci suntem pe deplin conştienţi de faptul că toate sunt una, reuşim să privim retrospectiv către urcuşul nostru şi să observăm că separarea este doar o iluzie creată de mintea noastră pentru ca jocul evoluţiei să fie posibil.

Ceea ce am scris în aceste rânduri reprezintă o simplă perspectivă dobândită de-a lungul vieții, de-a lungul interacțiunii mele cu diverse persoane și diverse învățături, nimic mai mult. Nu propun o anume învățătură, deși am și eu convingerile mele, propun doar o schimbare de accent. Cum ar fi dacă nu ne-am mai plafona atâta în diverse învățături, care să devină centrul existenței noastre și am încerca să devenim mai buni, lăsând ca adevărul să-și schimbe mereu și mereu forma pe măsură ce ne desăvârșim? Cum ar fi dacă nu ne-am mai considera fiecare în parte buricul pământului, ca și când pământul ar avea 7 miliarde de burice, și am recunoaște că suntem simplii oameni pe o cale a devenirii, nimic mai mult?

„Am o singură regulă importantă: fiecare are dreptate. Mai specific, fiecare – incluzându-mă și pe mine – are câteva bucăți importante de adevăr și e nevoie ca toate aceste bucăți de adevăr să fie prețuite, onorate și cuprinse într-o îmbrățișare mai largă plină de compasiune și de grație.” – Ken Wilber

Post a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *