Iartă-mă deşi n-am greşit cu nimic
De regula este foarte greu să ne cerem iertare. Prima formula, cea mai strong, ar fi: Iartă-mă deși n-am greșit cu nimic. Alta, mai soft, e „Iarta-ma, dar si tu ai avut partea ta de vina”, iar alta, si mai diluata, care îmi vine acum în minte, este „Iarta-mă dacă ți-am greșit cu ceva”.
A-ti cere iertare din suflet nu este deloc usor. De regula imaginea de sine (egoul) ne este afectata. Simtim ca ne injosim in fata persoanei fata de care ne cerem iertare. Ne simtim inferiori si, pe undeva, avem dreptate sa ne simtim asa.
In orice conflict exista doua parti implicate, si, de cele mai multe ori, fiecare are partea ei de vina. Nu conteaza cine a inceput. Chestia asta cu cine a inceput tinea cand eram mici, acum nu mai tine. Conteaza si cine a inceput si cine a continuat sau a amplificat conflictul, dar mai ales, cine a avut intelepciunea sa spuna „Iarta-ma!” si sa-i puna capat.
Adevarul e ca putine persoane rezista in fata unui „Iarta-ma!” spus din suflet, nefatarnic. Ce facem insa cu stima sau imaginea de sine? De multe ori, dupa ce mi-am cerut iertare, persoana respectiva si-a indreptatit si mai mult actiunile, care nu erau tocmai ortodoxe, fata de mine si fata de alti oameni. A inceput sa arate cu degetul: „Uite, a recunoscut ca a gresit!”, alte ori s-a victimizat si mai tare, dar au fost si cazuri cand omul cu pricina si-a recunoscut si partea lui de vina si iertarea a fost reciproca.
Oricare ar fi reactia persoanei careia i se cere iertare, rezultatul este, de cele mai multe ori, cel dorit. Persoana care cere iertare o primeste, iar starea de conflict se atenueaza sau chiar dispare. Cel putin tu esti iertat si, daca esti mai intelept, ai putea sa-i vezi neputinta si sa o ierti oricum. Pe ea nu o va ajuta intrucat nu este constienta ca are vreo problema dar te va ajuta pe tine sa-ti vindeci sufletul pentru ca iertarea, atunci cand o cerem din suflet si o primim, este un act eliberator. Ne simtim eliberati de toata incarcatura negativa si impacati cu noi insine si cu cei din jur.
Ideal e ca atunci cand iti ceri iertare sa iti ceri iertare pentru gresala ta si, daca si celalalt simte ca a gresit fata de tine, are, de asemenea, privilegiul de a-si cere si el iertare. Este putin anapoda sa iti ceri iertare pentru greseala celuilalt, cu alte cuvinte, sa iti ceri iertare doar ca sa scoti in evidenta cat de mult a gresit el. Ceva de genul: Iarta-ma, dar sa stii ca si tu ai gresit cu…. Si de aici incepe o insiruire kilometrica, mult mai lunga si apasatoare decat ceea ce ai recunoscut anterior. Persoana cu pricina va tine minte mai mult ce i-ai spus dupa „dar”, decat ce ai spus inainte, pentru ca „dar” are darul de a accentua, de a scoate in evidenta. E ca si cum ai incerca sa-i faci cuiva un compliment si ii spui: „Esti inteligent, dar nu prea.”
Ce facem insa cu imaginea de sine si de ce este ea ranita? Nu stiu cum, prin ce mijloace, dar mintea noastra a fost inoculata cu ideea ca a recunoaste ca ai gresit fata de cineva reprezinta un semn de inferioritate. De fapt nu este unul de inferioritate ci de superioritate, numai o persoana suficient de inteleapta si matura isi poate recunoaste greseala si poate cere intelegere din partea celuilalt.
Sa recapitulam. Indiferent de reactia persoanei fata de care iti ceri iertare, iertarea aplaneaza conflicte, te eliberreaza de negativitate si te vindeca. Nu e o idee prea bun sa-ti ceri iertare pentru greselile celuilalt. A-ti cere iertare este un privilegiu, pentru ca este un act nobil si este o dovada de superioritate deoarece este ceva extrem de greu si putini reusesc sa o faca. E mult mai usor sa distrugi decat sa incerci sa repari.
Zilele trecute, la munca, o colega a fost trecuta sa lucreze un pic pe masina mea. Si am fost chemat de la control pentru o piesa care nu era tocmai ok, ii lipsea ceva, o clema parca, nu mai tin minte. Prima reactie a fost sa spun ca nu eu am facut piesa, totusi, dupa ce colega a spus ca piesele ei inca nu au ajuns la control m-am dus si am recunoscut. Am recunoscut pentru ca era greseala mea si am vrut sa mi-o asum. Oricum, seful de echipa care era de fata a inteles totul pe dos. In esenta nu conteaza cum si ce a inteles el, eu stiu ce a fost in sufletul meu atunci cand am recunoscut: dorinta sincera de a face ceea ce era corect, indiferent de parerile celorlalti. Parerile celorlalti despre noi nu schimba cu nimic cine suntem cu adevarat. Problema este ca cine esti cu adevarat e nevoie sa descoperi si e mult mai simplu sa depinzi exclusiv de ce spune unul si altul decat sa faci o introspectie si sa vrei sa vezi cu sinceritate ce se afla in sufletul tau. S-ar putea sa gasesti acolo multe gunoaie dar, printre gunoaie, sunt presarate intotdeauna, adevaratele comori. La fel ca in lumea in care traim.
De regula, la munca, daca gresesti esti criticat, daca recunosti ca ai gresit esti criticat. Daca repari greseala nu prea conteaza, accentul cade pe faptul ca ai gresit, nu pe faptul ca ai recunoscut si ai reparat greseala. Putini vad covrigul, cei mai multi vad doar gaura din covrig. Dar daca dai vina pe altul scapi de critica sau cel putin lasi totul intr-o zona gri. Oricum, seful nu a inteles ca am estimat gresit de unde incep piesele mele si unde se termina, ci ca am incercat sa dau vina pe altcineva. Daca nu imi recunosteam greseala cu el de fata, totul se termina altfel, dar nu puteam sa-i spun sa plece cateva minute de la control pentru ca vreau sa-mi recunosc greseala. Sau puteam, insa nu cred ca ma asculta. 🙂
Toata lumea greseste. A gresi e omeneste. Important nu e faptul ca gresim, ci cum gestionam situatia dupa ce am gresit si sa incercam sa invatam din greselile trecutului, sa nu le mai repetam pentru ca a persevera in greseala e diabolic. De la un anumit nivel de repetabilitate nu se mai gandeste in termenii de greseala ci de rea vointa sau de obisnuinta.
.
Comentarii