Iubirea de sinte şi egoismul
Iubirea de sine nu este egoism, după cum nici egoismul nu este iubire de sine, totuși granița dintre ele este foarte fină, aproape insesizabilă conștiințelor leneșe. Egoistul se atașează de o imagine falsă și supradimensionată a sa, un fel de identitate virtuală. El are nevoie să renunțe la această mască, să-și vadă lipsurile, să-și descopere și cele mai profunde nevoi și să le împlinească. Masca egoului rezultă din neconștientizarea propriilor lipsuri și, prin urmare, negarea lor. Cei mai mulți gurmanzi au nevoie de afecțiune. Avarii acestei lumi, care ne dau atâtea bătăi de cap pentru că generează dezechilibre imense, sunt doar niște ființe cărora ceva esențial le lipsește și care suferă enorm și inconștient.
Egoistul nu se poate cunoaște pe sine însuși, nici pe cei din anturajul său și, implicit, nu se poate iubi pe sine întrucât iubirea și cunoașterea sunt intedependente. Egoistul raportează totul, nu la sine, ci la un sine fals, o construcție iluzorie și efemeră.
Acest ego fals se naște la interfața cu realitatea socială și se hrănește din feedback-ul pe care-l primește din exterior. El are mereu nevoie de aprecieri și confirmări pentru a-și contura și conștientiza identitatea. De aceea se va umple de mânie, ură sau rușine atunci când este depreciat, ctiticat sau nu i se vor confirma anumite păreri. Totodată mândria și aroganța îl vor energiza, îi vor hrăni masca atunci când va reuși să se impună asupra celorlalți. Oamenii care de regulă se simt jigniți și dezonorați au un ego gras și abundent.
Cel care se știe pe sine se va iubi în orice circumstanțe și va simți compasiune față de cei rău-voitori. Cel care se știe pe sine nu are motive să se rușineze sau să se simtă penibil. Nimeni nu îți poate zdruncina încrederea în tine însuți, ceea ce pierdem este ceea ce nu am avut niciodată. Dacă avem impresia că suntem puternici și avem încredere în noi înșine, dar experiențele negative sau chiar pozitive ne creează complexe, înseamnă că încă nu am ajuns la noi înșine și suntem centrați pe ego.
Este inutil să încercăm să reparăm egoul șlefuindu-ne la infinit imaginea în ochii celorlalți. Noi suntem ceea ce suntem independent de ceea ce cred ceilalți despre noi. Ca să ajungem să ne întâlnim cu propria noastră personalitate, cu nevoile sufletului trebuie să trecem prin suferința renunțării la ego. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Este tragic să băgăm la infinit gunoiul sub preș sau să ne construim casa deasupra prăpastiei și să negăm atât gunoiul cât și prăpastia.
Egocentratul nu se va simți bine, decât dacă este cel mai bun sau măcar mai bun decât celălalt. El trebuie să aibă mai mult, să știe mai mult, să speculeze și să profite de orice oportunitate pentru al subclasa pe celălalt. Deși se crede independent și suficient prin sine însuși, egoistul înebunește de unul șingur. Are nevoie în permanență, nu de prieteni, ci de oameni pe care să-i denigreze, de sclavi cu care să stabilească un raport de subordonare. Nimeni nu-i este egal, cu nimeni nu întreține shimburi, nu există reciprocitate, relația este unidirecțională căci ecoistului i se cuvine totul. Rolurile sunt însă interschimbabile, căci asemeni unui câine, sclavul se crede stapânul stăpânului.
Întrebarea legitimă este următoarea: Ce fel de ierarhie și subordonare este aceasta, când fiecare, în egoul lui, fățiș sau nu, se consideră pe sine mai presus decât celălalt. Putem fii cu toții primii, cei mai buni sau cei mai frumoși?
Egocentrarea la scară largă se poate traduce în etnocentrare. Aceasta din urmă va naște mereu un popor ales, o rasă pură, o elită care va monopoliza bunurile la care avem acces liver prin însăși natura noastră care naște necesități. Ignoranții și inconștienții devin, mulțimea nedefinită, mulți dar proști, folosită în scopurile egoiste ale clasei conducătoare, care vede invers lucrurile: proști dar mulți. Ei vor primi harul cu pipeta, doar prin anumite canale despre care vor învăța la școală că sunt singurele posibile, toate celelalte fiind pseudo-, imitații nereușite… Egoul lor rănit le va spune mereu că sunt incapabili, mici, inferiori și că trebuie să-și încredințeze soarta în mîinile celor care-l reprezintă pe Dumnezeu pe pământ.
Adevărul e că adevărații conducători nu sunt cei care controlează ci cei care eliberează. Oamenii nu trebuie controlați, doar canalizați către ei înșiși, către descoperirea sinelui. Fiecare ființă ocupă un loc sub soare, joacă un rol unic în Univers, fiecare are o importanță și-o frumusețe unice, nimeni nu e mai presus de nimeni. Este de ajuns ca cea mai mică și mai neînsemnată rotiță să se strice ca întreg mecanismul să se deregleze. Nu există relații de subordonare, doar de interdependență și coordonare. Atâta timp cât egoismul va prima lumea se va împărți mereu între stăpânitori și sclavi, între arieni și paria, între cei care consumă și cei care produc.
Egoismul naște competiția, iubirea de sine naște cooperarea. Toate sistemele lumii noastre au la bază această competiție distructivă și autodistructivă. Monarhiile, nazismul, comunismul, capitalismul democratic sunt unul și același lucru: deghizări mai vechi și mai noi ale egoismului uman. Niciunul din cei care conduc nu și-a demascat propriul ego pentru că nu realizează faptul că este doar un administrator, nu un proprietar; credința că deține controlul e iluzorie. Dramele istoriei se repetă, cel mic îl va doborî pe cel mare, sclavul își va înjunghia stăpânul, cel controlat va controla, cel asuprit va asupri, victima se va transforma în călău. Dintr-un masochism greu de înțeles jucăm același joc de mii și mii de ani.
Comentarii