Mitul: pălărie sau şarpe boa?
Le-am arătat oamenilor mari capodopera mea şi i-am întrebat dacă desenul acesta îi sperie. Ei mi-au răspuns: -De ce să te sperii de-o pălărie? Desenul meu nu înfăţişa o pălărie. Înfăţisa un şarpe boa care mistuia un elefant. Am desenat atunci şarpele boa pe dinăuntru, pentru ca astfel să poată pricepe şi oamenii mari. Ei au nevoie întotdeauna de lămuriri. (…) Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată, şi e obositor pentru copii să le dea într-una lămuriri. (1)
Ilustraţia lui Antoine de Saint Exupery ne va ajuta să înţelegem mai bine un mecanism, o expresie a realului în profunzimea sa: mitul. De cele mai multe ori raportarea noastră la mitologie este una care asociază aprioric mitul cu legenda sau neverosimilul. (2)
Relaţia contemporanului cu istoria străveche, a devenit una de demistificare, de demitologizare. Nu puţini sunt cei care încearcă să epureze istoria, decupând din mitologie adevărul fenomenologic. Teologia liberală şi căutarea după Isus cel istoric acentuează disjuncţia între portretul lui Isus, aşa cum se găseşte el în Evanghelii, şi omul Isus, care a existat şi s-a manifestat în istorie. Mitul şi adevărul istoric reprezintă pentru cercetătorul contemporan un antagonism indubitabil. Desigur, rupt de adevăratul căruia îi este subordonat mitul reprezintă o simplă poveste lipsită de conţinut şi neverosimilă. Freud s-a străduit să demonstreze că mitologia şi religia în genere reprezintă un rezultat al dinamicii inconştientului pentru că motivele mitologice erau prezente în visele şi imaginarul uman. Dar toate aceste păreri (să nu le numim neadevărate, ci doar incomplete) reprezintă o privire superficială asupra mitului, nu o scanare de profunzime. Unanimitatea opiniilor care pun mitul într-o lumină proastă se datorează în primul rând faptului că interpretăm mitologia prin prisma paradigmei moderne materialist-naturaliste, în care orice joncţiune între planul uman (concret, profan, natural) şi suprauman (sacru, transcendent, supranatural) este aprioric imposibilă.
Astfel, aruncând o privire asupra fenomenului mitologic, unii au văzut în el o simplă pălărie, dar alţii au reuşit să vadă mai mult de atât: un şarpe boa care mistuia un elefant. Printre aceştia din urmă se află şi istoricul religiilor, Mircea Eliade, care, în lucrarea sa, Mituri, vise şi mistere, aduce o lumină „nouă” asupra modului în care trebuie să ne raportăm la mitologic.
Tentaţia de a deriva Figurile şi Evenimentele mitologiei din conţinuturile şi dinamica inconştientului, spune Eliade, era mare şi aproape toţi psihologii i-au cedat. (…) S-a conchis, poate puţin prea repede, că aceste creaţii ale inconştientului sunt materia primă a religiei şi a tot ceea ce ea comportă: simboluri, mituri, ritualuri etc. Omologarea între personajele şi evenimentele unui mit şi ale unui vis nu implică identitatea lor funciară. Trebuie mereu repetat acest truism, căci există totdeauna tendinţa de a explica universurile spirituale prin reducerea lor la o origine prespirituală. (3)
Ceea ce afirmă Mircea Eliade este că omologarea tendinţelor întâlnite în manifestările inconştientului cu cele ale religiei nu implică în mod necesar reducţia religiosului la simplul rezultat al dinamicii inconştientului. Fenomenul religios priveşte omul în plenitudinea sa, el se manifestă atât la nivel conştient, cât şi la nivel inconştient. După cum am mai spus, omologarea nu implică în mod necesar reducţia. Pe de altă parte, existenţa unui conţinut inconştient comun, inconştientul colectiv, cum îl numea Carl Gustav Jung, şi a unor arhetipuri demonstrează mai degrabă faptul că acest conţinut inconştient nu este nici pe departe neverosimil sau redus la ceea ce poate fi găsit exclusiv în om, ori, mai rău, recycle bin-ul vieţii noastre conştiente, ci cumulul unor experienţe trăite de umanitate, de la originile ei şi până în prezent, care s-au desprins o dată cu trecerea timpului de latura conştientă a psihicului. Pe matricea inconştientului colectiv sunt întipărite cele mai profunde, cele mai pline de sens concepţii, şi răspunsuri, pe care umanitatea le caută încă de pe vremea alienării ei. Spre deosebire de inconştientul personal, la care probabil se referea Freud când vorbea despre religie, şi care reprezintă ansamblul a tot ceea ce am refulat şi nu am reuşit să percepem despre noi înşine (dorinţe, temeri şi alte tendinţe ale psihicului incompatibile cu ego-ul nostru şi cu caracter pur subiectiv), inconştientul colectiv cuprinde ansamblul imaginilor primordiale, pe care Jung le numeşte arhetipuri. Aceste arhetipuri sunt comune tuturor oamenilor, intră într-o zonă a psihismului obiectiv. (4) Acest lucru înseamnă că memoria umanităţii, conştiinţa comună a tuturor oamenilor, adevărul despre originea noastră şi sensul vieţii se regăsesc undeva printre arhetipurile inconştientului colectiv.
Şi dacă tot am demontat „mitul” neverosimilităţii mitului, rămâne totuşi să elucidăm ce este de fapt un mit şi cum trebuie să ne raportăm la el. Societăţile primitive şi arhaice priveau mitul ca pe un adevăr absolut, fundamentul vieţii sociale şi culturale. Mitul reprezenta forma prin care un conţinut metafizic, transcendental îşi găsea expresie în plan concret. Imitarea miturilor (arhetipurilor), această simbolistică a concretului ( limbaj, comportament uman, tendinţe, manifestări) se realiza îndeosebi prin rit şi asigura alinierea omului la realitatea imperceptibilă, transcendentală. La sumero-babilonieni, de pildă, Enuma eliş era recitată la fiecare An Nou şi transpusă într-un scenariu ritualic pentru a reitera ordinea cosmică rezultată în urma creaţiei şi pentru a evita regresul la haosul primordial. Nu afirmăm că miturile trebuie receptate literal, dar nici faptul că ele sunt pure fabulaţii. În timp ce omul modern confundă mitul cu fabula, omul societăţii tradiţionale descoperă în el o revelaţie valabilă a realităţii.
Iată care sunt observaţiile pe care le făcea Mircea Eliade cu privire la mit: Miturile revelează structurile realului şi multiplele moduri de a fi în lume. Iată pentru ce ele sunt modelul exemplar al comportamentelor umane; ele povestesc istorii adevărate, referindu-se la lucruri reale (…). Nu există mit, dacă nu există dezvăluirea unui mister, revelaţia unui eveniment primordial care a întemeiat fie o structură a realului, fie un comportament uman. De unde rezultă că, prin modul său propriu de a fi, mitul nu poate fi particular, privat, personal (…). Când nu este asumat ca o revelaţie a misterelor, mitul se degradează, devine de neînţeles, poveste sau legendă. (5)
La Eliade mitul comportă trei caracteristici: este un model exemplar, o repetare şi o ruptură a duratei profane şi reintegrare într-un timp primordial. În ce priveşte atributul de model exemplar, mitul are o structură arhetipală. El reprezintă acel model prim, arhaic, ideal, capabil să suscite ceea ce se cheamă etică universală. Toate sistemele etice umaniste sau religioase care promovează modele de comportament valorifică miturile străvechi. Repetabilitatea conferă mitului posibilitatea de a reveni sub diverse forme, de a se prezenta camuflat în comportamentele, credinţele şi năzuinţele umane, indiferent de timp şi context socio-cultural. Şi în sfârşit, a treia caracteristică a mitului ne permite detaşarea de lumea spaţio-temporală, de realitatea concretă şi istorică şi accederea într-o zonă ideală atemporală şi aspaţială.
Iată numai câteva dintre miturile societăţii moderne: mitul salvatorului valorificat de comunismul marxist, mitul distrugerii lumii şi al regenerării ei, prezent în naţionalismul-socialist german. Petrecerile de Anul Nou şi sentimentul necesităţii unui nou început, al ordinii şi al rearanjării spaţiului personal, didactica, centrată în valorizarea modelelor comportamentale, lectura care asigură evadarea din cotidian, din timpul istoric, sau spectacolele care asigură contragerea timpului, modificarea duratei; toate acestea sunt reminiscenţe ale mitologiei. Nu insistăm asupra acestor mituri moderne pentru că lucrul acesta l-a făcut deja Eliade în studiul său, recomandăm totuşi, cititorului iteresat, lectura acestei cărţi.
Miturile nu se pierd, ele sunt reiterate şi revalorizate, ele dau continuitate şi sens istoriei şi ne leagă de vremurile ancestrale ale creaţiei. Prin mit respiră arhetipul şi se manifestă metafizicul.
Paradigmele ştiinţifice sunt într-o continuă dinamică. Cunoaşterea raţională suscitată de deducţia empirică nu poate oferi răspunsuri la problema originii omului şi universului. Ideile mitologico-religioase, înţelese în contextul, lor sunt singurele care pot oferi o imagine universală şi veridică asupra originii şi sensului vieţii în ciuda aparentei naivităţi a acestora:
Eu cred cã pãmîntul e plat /asemeni unei scînduri groase,
cã rãdãcinile arborilor îl strãbat / atîrnînd de ele-n gol, cranii şi oase
cã soarele nu rãsare mereu în acelaşi loc/ şi nici nu rãsare acelaşi soare,
ci tot altul dupã noroc/ mai mic sau mai mare.
Eu cred cã atunci cînd sunt nori/ nu rãsare nimic, şi mã tem
cã s-a sfîrşit definitiv cu şirul de sori/ lunecînd dinspre iad spre eden.
Atunci trimit pãsãri dresate/ cu ochiul bun şi cercetãtoare,
care sã-mi spunã-ncotro trebuiesc îndreptate/ cîmpiile, sã-ntîlneascã alt soare. (6)
[1] Antoine de Saint Exupery, Micul Prinţ, cu ilustraţiile autorului, editura Rao pentru copii, 2002, pp. 8-9
[2] Iată cum defineşte Dicţionarul Explicativ al Limbii Române conceptul de mit: MIT, mituri, s.n. (Adesea fig.) Povestire fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor (antice) despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari etc.; p. gener. poveste, legendă, basm. ♢ Loc. adj. De mit = fantastic, fabulos, mitic. – Din ngr. mithos, fr. Mythe;
[3] Mircea Eliade, Mituri, Vise şi mistere, editura univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, pp. 10-13;
[4] http://valmars.fateback.com/jung.htm;
[5] Mircea Eliade, Mituri, Vise şi mistere, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pp. 9-31;
[6] Nichita Stănescu, Câmp, volumul Laus Ptolemaei, enciclopedie virtuală, ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu;
Comentarii