Viața ca joc
Pentru copil cel mai serios și cel mai important lucru cu putință e jocul. Jocul jucat cu detașare și conștiența faptului că persoana care joacă un rol și personajul sunt două aspecte distincte ale aceleiași realități, jocul trăit la intensitate maximă dar fără a se pierde total în realitatea personajului. Jocul este pentru copil, pe cât de important și de serios, pe atât de nesemnificativ, căci rolurile se schimbă, decorul se schimbă, jocurile se sfârșesc și încep din nou, dar actorul este pururi același.
Viața însăși i se înfățișează copilului aidoma unui joc, în care personajele, absorbite de rolurile pe care le joacă, au uitat cu desăvârșire identitatea lor de dincolo de rol. Asemeni unei piese de teatru viața are un început și un sfârșit, este finită, deci nimic nu poate fi mai logic decât a socoti, că dincolo de această scenă a tragediilor și comediilor, a dramelor aparent reale, se află o altă realitate, infinită, în care nu mai suntem pesonaje, ci regizori și actori.
Dacă te-aș întreba cine ești?, ce mi-ai răspunde? Probabil te-ai identifica cu realitatea care îți este cea mai dragă. Ai spune că ești profesor, doctor, inginer, om de știință, filosof, preot, jurist și așa mai departe, adică profesia ta. Sau ai răspunde că ești părinte, mamă, tată, casnică, iubit, iubită și multe alte identificări de acest gen. Și dacă te-aș întreba cine ești când toate acestea se vor termina, probabil că nu ai știi să-mi răspunzi. Da, se vor termina, profesia se va sfârși, statutul social se va sfârși și toate identificările care au legătură cu această scenă a vieții se vor sfârși. Cine ești tu dincolo de tot ce este efemer? Copiii știu cel mai bine răspunsul la această întrebare, dar cum oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată, a devenit obositor pentru copii să le dea într-una lămuriri.
Cineva mi-a spus odată: De unde ideea că viața este un joc? Jocul are sens numai pentru copilul lipsit de griji. Când e în joc viața ta și a altora jocul devine mult prea serios ca să te mai amuze. De tine depind prea multe…
Bună întrebare. Nu-mi place să spulber iluziile celor care consideră că atât de multe lucruri depind de ei, motiv pentru care viața este ceva extrem de serios, presărat pe ici pe colo, prin punctele esențiale, cu suferință și momente mai puțin plăcute. Cu toate acestea am să fac acest lucru, fără însă a ridiculiza persoanele care s-au identificat atât de mult cu rolul pe care îl joacă, încât au uitat cine sunt și motivul pentru care sunt în această lume.
În primul rând nimeni și nimic nu depinde în ultimă instanță de noi. Suntem doar o verigă dintr-un imens lanț al cauzalității. Nu suntem nici prima cauză, nici ultimul efect la stadiul evolutiv la care ne aflăm, așa că nimic nu depinde în ultimă instanță de noi, doar că ne place să ne dăm prea multă importanță, atâta tot.
Moartea și suferința fac parte din joc. Suferința apare atunci când ne identificăm cu rolul pe îl jucăm, ea crește direct proporțional cu gradul de implicare pe care noi îl hotărâm, conștient sau nu. Moartea nu e nimic, reprezintă doar sfârșitul rolului, fie că ești actor principal, fie că ești figurant, rolul tău are un sfârșit, deși piesa continuă pentru cei al căror rol nu s-a terinat și pentru cei al căror rol nu a început.
În ce măsură putem știi când se termină piesa, sau alte detalii despre piesă? În măsura în care nu ne mai identificăm cu rolul. Ca să aflii cât mai multe despre piesă e nevoie să vorbești cu regizorul, iar actorul care se consideră personaj nu poate vorbi cu regizorul, la fel cum personajele unui roman nu pot vorbi cu autorul romanului.
Într-adevăr, viața este un joc pentru copilul lipsit de griji, dar asta nu implică faptul că a cest joc se sfârșește odată cu copiloria. Jocul continuă, doar că înstrăinarea noastră de cine suntem în esență face ca jocul să nu mai fie privit ca un joc, ci ca ceva foarte serios. Cum poți considera că viața este un joc când facturile sunt neachitate, chiria neplătită, iar proprietarul te amenință cu evacuarea, mâncarea preacară și corpul bolnav? Ei bine, se poate, când vei ști cine ești toate aceste aspecte vor deveni nesemnificative. Actorul nu suferă de foame sau frig când joacă rolul cerșătorului și nici nu se bucură de avuția sa când joacă rolul prințului. Și nu uita, unele roluri par ingrate oamenilor, dar de multe ori acestea sunt chiar rolurile principale. Ca în Fetița cu chibrituri, de pildă.
Când suntem copii ne jucăm de-a adulții. Când devenim adulți uităm că viața adultului este de fapt o joacă, totul devine atât de serios, atât de important, consumăm atât de multă energie pe atâtea nimicuri ce țin de banala rutină cotidiană… Prinși în miezul evenimentelor totul devine atât de serios, încât uităm cu desăvârșirea caracterul ludic al vieții. Dacă ai o familie, viața devine o luptă pentru supraviețuirea ta și a celor dragi…
asta dacă nu am uitat de tot să ne jucăm de-a mama și de-a tata…
Comentarii