Salut! Murim!
S-ar spune că bătrânii se gândesc mai mult la moarte pentru că, părăsiți de vigoarea și patimile trupești, își simt sufletul ușor, neîmpovărat decât de dorința de a lăsa pămâtului ceea ce din pământ s-a zămislit. Și sufletul leapădă aceste oseminte grele, îmbibate de nevoi, de sete de viață, luând cu el doar propria-i devenire. Căci ce altceva și-ar mai dori să ia din această existență pribeagă? Orice altceva l-ar ține legat de pământ, orice altceva i-ar împovăra călătoria, orice altceva ar fi de prisos.
Știm doar să traim. Știm doar să ne construim viața. Știm doar să visăm și să trudim. Știm doar să respirăm, să mâncăm și să ne înmulțim. Știm doar să evităm durerea și să căutam plăcerea. Știm doar să avem așteptări de la cei apropiați nouă, știm doar să credem că întreg universul există pentru noi iar nu noi pentru el. Știm doar să ne imaginăm că știm totul despre viață, că toți ceilalți se înșeală.
Și în toată această amăgire a omniscienței uităm un singur amănunt. În realitate nu știm nimic și viața nu are nicio altă certitudine în afara morții. Universul nu se învârte în jurul nostru, nimic din ceea ce ne imaginăm că știm nu este altceva decât pleavă aruncată în vânt. Înghesuiți în carapacea minții noastre ne hrănim cu iluzii, ne construim propria citadelă din tot ce este trecător și perisabil și privim trufaș de pe metereze către tot ceea ce avem impresia că înțelegem.
Moartea este singura certitudine a vieții, este singurul fundament pe care putem clădi cu adevărat, căci toate celelalte sunt doar iluzii trecătoare. Este singura învățătură de care nu ne putem îndoi, este singurul adevăr absolut în această lume, parcă prea plină de nevoia de a proclama micile adevăruri, coapte în carapacea unei minți necoapte, ca fiind absolute și de netăgăduit. Este singura care ne învață cu adevărat ceva.
Iată dar absolutul! Iată certitudinea! Murim! De ce suntem atât de străini de acest adevăr? De ce nu ne mișcă? De ce nu ne sensibilizează? De ce ne facem că nu îl observăm? De ce orice moarte o tratăm după obiceiuri și ritualuri golite de sens? De ce doar formele goale ne-au mai rămas? De ce suntem atât de falși în fața acestei realități? Poate din cauză că, dacă am reuși să ne vedem așa cum suntem, speriați de moarte, goi și fără nimic din tot ceea ce am clădit în această existență, dacă în fața morții toate castelele noastre de nisip s-ar prăbuși, am rămâne fără nimic. Căci moartea spulberă fără milă tot ceea ce este trecător, tot ceea ce nu dăinuie se va prăbuși asemeni unui castel de nisip construit la malul mării. Valul nu face deosebire în ce privește forma, mărimea sau grandoarea castelului, el le întoarce pe toate în nisipul originar. Toate au fost întotdeauna nisip, toate au fost întotdeauna pleavă, doar nouă ne-a plăcut să credem că sunt altceva. Am văzut în ele idealuri, am văzut realizări mărețe, ne-am pus în ele întreaga noastră motivație, toate speranțele noastre. Dar iată că nu durează decât o clipă și nu suntem capabili să înțelegem asta.
Adevăratul sens al morții nu este despre moarte, nu este despre ceva care se termină tragic, este despre viață și autenticitate, este despre a muri față de tot ceea ce nu poate trece dincolo de focul nimicitor al morții. Este despre a înceta să te hrănești cu iluzii, despre a înceta să te pierzi pe tine însuți în edificii trecătoare. Moartea nu ne învață bocetul ci ne învață doar să trăim cu adevărat. Plânsul, durerea și regretul nu fac decât să ne trezească la realitate. Adevărata semnificație a morții nu este tragismul acesteia, ci însăși viața, felul în care reușești să trăiești fiecare clipă în mod autentic și dezgolit de măști. Moartea nu este despre dispariție ci despre regăsire. Căci dacă reușești să te privești cu adevărat, în lumina sumbră a morții, realizezi cine ești și cine nu ești, ce e cu adevărat important și ce e nesemnificativ.
Dezlipită de viață moartea nu are niciun sens, căci cu toții murim la un moment dat dar puțini sunt cei care trăiesc cu adevărat.
Și a trăi cu adevărat înseamnă a muri în fiecare clipă față de tot ceea ce este „deșartăciune și goană după vânt”. Orbiți de nonsensul unei existențe sărace, uităm de moarte, uităm să murim și, când uităm să murim, moartea ni se pare o tragedie. Dar pretutindeni viața ne amintește de moarte și moartea ne amintește de viață. Și doar atunci când vom reuși să trăim, murind în fiecare moment, vom muri plini de seva și frumusețea vieții. Căci, după cum viața înseamnă moarte și moartea înseamnă viață.
„Se izbucnise piatra în praf şi pulberi fine,
iar cerul se tăiase în două, înspre jos
şi soarele din infinit spre infinime, răgea umbros,
Salut! Murim!
În timpul ăsta scurt, când eu te strig, când tu mă strigi,
şi încă ne mai răsucim,
atâta-ţi spun, atâta-ţi zic,
Salut! Murim!”
Comentarii