Identitatea Atman-Brahman –jocul lui Dumnezeu
Creaţia pornind de la o Unitate-Totalitate, fiinţă şi totodată non-fiinţă a fost îndelung dezbătută în înțelepciunea hindusă. Faimosul imn din Rig-Veda, X, 129, valorificat şi de Eminescu în Scrisoarea I este ilustrativ în acest sens:
„Atunci nu era nici nefiinţă, nici fiinţă; nu era văzduhul, nici cerul depărtat.
Ce acoperrea? Unde? Sub a cui ocrotire erau apele?
Era oare adânc fără fund?
Atunci nu era moarte, nici nemurire; semnul nopţii şi al zilei (încă) nu era.
Liber sufla fără suflare acest Unul; mai presus de el nu mai era nimc altceva.
La început era întuneric învăluit de întuneric; acest Tot era o întindere nedesluşită de ape
Germenul care era ascuns în haos, acest Unul s-a născut prin puterea căldurii.
La început s-a ivit asupra acestuia dorinţa, care a fost cea dintâi emanaţie a spiritului.
Legătura cu fiinţa au găsit-o înţelepţii în nefiinţă, cercetând cu înţelepciune în inima lor.
Raza lor luminosă era îndreptată de-a curmezişul; a fost oare un dedesubt? a fost oare un deasupra? Puterile creatoare erau; puterile primitoare erau; puterea pasivă era dedesubt, puterea activă deasupra.
Cine ştie într-adevăr, cine ar putea spune aici (pe pământ), de unde s-a născut, de unde-i această creaţiune?
Zeii s-au născut după crearea acestei lumi; atunci cine ştie de unde s-a născut?
De unde s-a născut această lume, dacă a făcut-o sau nu, Cel care-i stăpânul ei în cerul cel mai înalt, numai acela o ştie, sau nu ştie nici el?” -Rig-Veda, X, 129
„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.” –Mihai Eminescu, Scrisoarea I
Textul este puţin confuz, pentru că, pe de o parte acest principiu nediferenţiat, Unul, este mai presus de orice existenţă („mai presus de el nu mai era nimic altceva”) iar, pe de altă parte, căldura provocată de asceză dă naştere Unul-ui, germenul ascuns în ape. Putem înţelege că Unul, reprezintă manifestatul din interiorul lumii şi în acelaşi timp non-manifestatul transcendent (fiinţă v nefiinţă). În orice caz, Unul-Embrion, Germenul care era ascuns în haos este cel care dă naştere lumii prin puterea căldurii la fel ca în Mitul lui Prajapati. Din acest germene potenţial se dezvoltă Dorinţa (kama) şi aceeaşi Dorinţă reprezintă sămânţa dintâi a Conştiinţei (manas). La fel ca şi în cazul lui Prajapati, dorinţa, prima emanaţie a spiritului, este cea care dă naştere diversităţii lumii. Rig-Veda X, 72, 4 ne spune că sămânţa dintâi s-a divizat în sus şi în jos, generând principiile masculin şi feminin.
Sfârşitul imnului aduce şi mai multă ambiguitate: ”Cine ştie într-adevăr, cine ar putea spune aici (pe pământ), de unde s-a născut, de unde-i această creaţiune? Zeii s-au născut după crearea lumii,” deci ei, cu siguranţă nu ne pot elucida în acest sens. Interogaţia: ”Cel care-i stăpânul ei în cerul cel mai înalt, numai acela o ştie, sau nu ştie nici el?” poate sugera ideea că Unul, în imanenţa sa, cel care crează prin emanaţie, dispersie, divizându-şi propria esenţă, este oarecum „inferior” Unului transcendent.
Această axiomă, a Fiinţei Supreme care transcende zeii, precum şi creaţia a fost dezvoltată în Brahmane, în Mitul lui Prajapati, şi va fi mai târziu îndelung exploatată de speculaţiile filozofice ale Upanişadelor, precum şi de literatura sanscrită (Mahabharata, Codul lui Manu). Privit sub aspectul transcendent-imanent, Puruşa vedic și Prajapati, este tot una cu Unul în aspectul lui manifestat dar Imnul creațiunii lumii din Rig-Veda X, 29, merge chiar mai departe prezentând aspectul nemanifestat al Unu-lui, realitatea transcendentă și atot-cuprinzătoare.
Codul lui Manu vine şi el să explice acest gen de creaţie prin emanaţie: „La început, lumea aceasta era cu totul în întuneric, fără putinţă de a fi percepută şi definită, ca şi cufundată în somn. Atunci Ce-de-Sine-Stătător, vrând să producă diferite fiinţe din propria lui substanţă, a creat mai întâi cu gândul apele şi a aşezat pe ele o sămânţă sau un ou. Apoi, el însuşi se născu din oul acesta sub forma lui Brahman. După aceea el făcu ca oul să se desfacă în două, şi din aceste jumătăţi creă cerul sus şi pământul jos. După aceasta îşi împărţi propria lui substanţă şi deveni jumătate bărbat, jumătate femeie, din care se născu Viraj, care creă pe Manu, creatorul secundar al tuturor fiinţelor.”
Dacă Imnul creaţiunii lumii din Rig-Veda X, 129 ni-l prezintă pe Unul ca existent înainte de orice altă substanţă sau materie, adică veşnic, primul, înaintea tuturor, cosmogonia lui Manu, ne spune că la început lumea era cufundată în somn (inertă) şi în întuneric. Putem înţelege, fie că Cel-de-Sine-Stătător coexista cu o anumită materie sau substanţă veşnică şi haotică în care a produs ordine, fie că lumea această inertă, imperceptibilă şi nedefinită, era însuşi Unul primordial, Cel-de-Sine-Stătător. Paralela între inerţia lumii (cufundată în somn) şi inactivitatea Unului, numit Cel-de-Sine-Stătător, precum şi voinţa acestuia de a crea din propria substanţă, trimit mai degrabă la identitatea Unului cu lumea inertă, decât la două realităţi distincte preexistente şi coexistente. De remarcat este faptul că după ce crează, oul, embrionul, zigotul, Cel-de-sine-stătător, se supune propriilor legi ale creaţiei şi se naşte el însuşi din acest ou primordial ca Brahman. Apoi se divizează în principiul masculin şi cel feminin şi aşa mai departe. Întâlnim două tipuri de creatori: Cel-de-Sine-Stătător caracterizat de transcendenţă şi imobilitate şi Brahman, principiul dinamismului şi al imanenţei. În acest sens Cel-de-Sine-Stătător (Unul, Fiinţa) este Brahman şi în acelaşi timp sinele individual (atman). Cosmogonia lui Manu, pare să rezolve „enigma” din Imnul creaţiunii, în care Unul este pe de o parte transcendent, realitate ultimă, iar pe de altă parte El este germenele născut prin puterea căldurii.
Tot în „Legea lui Manu” putem găsi urmatorul fragment: „Această lume este de necunoscut. Atunci Fiinţa augustă exista prin ea însăşi, dezvoltând acest Univers sub forma elementelor măreţe şi a altora. Desfăşurându-şi energia, această Fiinţă, pe care numai spiritul o poate percepe, subtilă, fără părţi distincte, eternă, cuprinzand in sine toate creaturile, a apărut spontan. Din trupul sau a extras toate creaturile şi din el însuşi a scos Spiritul, închizând în sine fiinţa si nefiinţa, iar din Spirit a extras marele principiu, Sufletul.”
Remarcăm un paralelism evident între cele două pasaje din codul de legi al lui Manu: Ce-de-Sine-Stătător-Fiinţa, Brahman-Spiritul, Atman-Sufletul individual (Multiplicarea lui Brahman). Aşadar, întâlnim trei tipuri de realităţi care, pe de o parte, diferă, iar pe de altă parte coincid, sunt cosubstanţiale. Cel-de-Sine-Stătător, Fiinţa transcendentă, reprezintă realitatea ultimă, cauza necauzată. Brahman sau Spiritul este aceeaşi Fiinţă Supremă care se manifestă imanent, devenind sufletul Universului şi, în fine, atman sau sufletul individual care este o particulă sau o componentă a lui Brahman, sufletul lumii. În acest sens, lumea parucrge un traseu ciclic, de la unitate (Brahman) la diversitate (Atman) şi de la diversitate înapoi la unitate at infinitum, după cum vom vedea în cele ce urmează.
Două aspecte sunt estenţiale în creaţia de tip panteist indiană: pe de o parte, aşa cum am mai zis, lumea împărtăşeşte un singur principiu sau esenţă eternă (Fiinţa=Brahman=Atman), ceea ce determină o oscilaţie ciclică perpetuă a acesteia între diversitate şi unitate iar, pe de altă parte, aşa cum Constantin Daniel remarcă în studiul său, ”esenţa omului în sinea sa cea mai adâncă (atman) este identică cu esenţa lumii, care nu diferă de cea a zeilor sau a Fiinţei Supreme, creatura nefiind, în esenţă deosebită de creaţie sau de creator”.
Speculaţia filozofică a Upanişadelor duce această idee la desăvârşire. Pasajul din Candogya Upanişad (VI, 1) este mai mult decât relevant în acest sens. Ne este prezentată iniţierea tânărului Svetaketu, fiul lui Uddalaka Aruni:
„Svetaketu era fiul lui Uddalaka Aruni. Tatăl său grăi către el: „Fiule, du-te ca şcolar vedic la un învăţător; căci, dragul meu, nu e obiceiul în familia noastră să fie cineva brahman, numai aşa cu numele, fără a fi învăţat Veda.” Atunci el, la vârsta de 12 ani, primi consacrarea ca discipol. Şi după ce, la vârsta de 24 de ani învăţase pe dinafară toate Vedele, el se întoarse acasă mândru, îngâmfat şi socotindu-se învăţat. Atunci tatăl său îi grăi: „Fiul meu, de vreme ce eşti atât de mândru şi de îngâmfat şi te socoteşti om învăţat, spune-mi, ai întrebat şi de învăţătura aceea, prin care ceea ce nu s-a auzit se aude, ceea ce nu s-a gândit se gândeşte şi ceea ce nu s-a cunoscut se cunoaşte?” – „Venerabile, dar ce-i acea învăţătură?” – „Întocmai cum printr-un bulgăre de lut se recunoaşte tot ce-i de lut şi diversitatea formelor stă numai în cuvânt, e un simplu nume, realitatea, însă e lutul; şi după cum într-un obiect de aramă se recunoaşte tot ce-i de aramă şi diversitatea formelor stă numai în cuvânt, e un simplu nume, însă realitatea e arama; … tot astfel stă lucrul şi cu această învăţătură” – „Venerabilii mei învăţători, desigur că nu au ştiut asta, căci dacă ar fi ştiut, de ce nu mi-ar fi comunicat-o? De aceea explica-mi-o tu, venerabile.” – „Bine, dragul meu, zise tatăl.”
„Numai Fiinţa a fost la început, şi anume Unul, fără al Doilea… Acest Unul a pătruns cu sufletul său, Atman, în toate fiinţele, şi de aceea el este sufletul din noi. De aceea, când moare un om, ele devine, din nou ceea ce era la origine; el se uneşte iarăşi cu Fiinţa din care a purces. După cum albinele, când fac miere, adună sucul din florile cele mai diferite şi apoi fac din suc o unitate; după cum în această unitate sucurile acelea nu mai păstrează vreo deosebire, astfel încât să se poată spune cărei flori îi aparţine fiecare; -tot aşa şi toate creaturile, când s-au contopit cu Fiinţa, nu mai au conştiinţa că s-au contopit cu ea. Orice ar fi ele aici pe pământ, ele devin Fiinţa. Această substanţă subtilă constituie Fiinţa întregii lumi; acesta-i adevărul, acesta-i Sufletul Universal, acesta eşti tu.”
Speculaţia Upanişadelor este una cât se poate de justificată. De vreme ce Unul, crează prin emanaţie, divizându-şi propria fiinţă pentru a da naştere diversităţii de forme, traseul invers, în care toate se reîntorc şi se contopesc cu Unul este doar o consecinţă „naturală”, la fel cum în actul respirației, inspirația urmează firesc exprirației.
Identitatea Fiinţă-Brahman-Atman şi parcursul reversibil unitate-diversitate ne face să ne punem serioase semne de întrebare asupra coerenţei şi finalităţii unui astfel de sistem. Dacă toate descind din Unul primordial şi se absorb în Unul doar pentru a „exploda” din nou în multiplicitate, atunci care este scopul acestei concepţii care pare că sfidează orice logică?
Se pare că Universul face abstracție de logica umană. Mintea noastră vede aceste două stări de existență (nemanifestarea și manifestarea), precum și trecerea de la una la alta ca fiind un proces liniar sau ciclic în care nemișcarea, în dorul ei de viață, devine diversitate și o continuă mișcare și transformare, pentru ca, mai apoi, totul să se resoarbă în acea pace eternă, în acea liniște primordială. Totuși, aceste două stări de ființare există simultan și dau împreună imaginea completă a Realității. Nemanifestarea există în manifestare și manifestarea există în nemanifestare, nu doar ca potențialitate ci ca realități depline, desăvârșite. Paradoxal, împreună cu aceste două stări de ființare a Realității relativ independente, simultan cu ele, se produce și transformarea, curgerea uneia în cealaltă. Acesta este întreg jocul lui Dumnezeu. Unul este în toți și toți sunt în Unul. Jocul nu are nevoie de validarea minții umane, jocul nu are nevoie de finalitate. Jocul există doar pentru experiența Celui care se joacă.
Unul se joacă în sine însuși, uitându-se pe sine și generând diversitatea doar pentru a-și aminti de sine și a părăsi realitatea jocului. Identitatea noastră limitată, egotică, nu poate accepta toate acestea, nu poate accepta propria non-existență, nu poate accepta faptul că există doar în interiorul unui joc pentru a servi Unicei realități, pentru a face posibilă diversitatea formelor. Dar chiar și această opoziție face parte din joc. Personalitatea, în înțelesul ei originar, este doar o mască, un simplu rol, nimic mai mult. În definitiv, cea care se reîntoarce în unitate este tocmai această realitate trecătoare, formală, mânată de însăși iubirea față de infinit, întocmai cum molia se simte atrasă fatidic de lumină. Răul vieții își urmează cursul chiar și prin piatră. Încet, cu perseverență, el se va pierde pe sine însuși în vastitatea oceanului. Când privim oceanul mai vedem râurile? Mai știm unde se termină unul și începe altul? Există un singur curs al vieții și nimic nu îl poate opri. Finitul își are obârșia în infinit. Mișcarea în nemișcare. Diversitatea în unitate.
„-Ce cale ar trebui să urmez? -Întoarce-te pe drumul pe care ai venit.” Ramana Maharshi
Comentarii