Mișcare și transformare
Motto: Cine sunt? Sunt cel ce ne-ncetat se mișcă în nemișcare. Sunt cel ce neschimbat se schimbă spre neschimbare.
Această poveste este despre viața obișnită și aparent lipsită de sens. Este despre cum această viață, fără niciun strop de grandoare, poate reprezenta un izvor nesecat de bucurie, de zâmbet și celebrare. Fiecare moment al vieții, privit din unghiul potrivit, fiecare fărâmă de existență, sunt cât se poate de vii, cu infinite culori și nuanțe pe care doar o inimă captivă într-o mecanică existențială, lipsită de conștiența actului de a trăi, nu le poate simți. Atunci când inima este vie, atunci când ritmul ei nu e niciodată același, poate trăi cu intensitate fiecare moment. Fiecare pulsație este un moment în care trăiești cu adevărat. Fiecare pauză între o bătaie de inimă și altă bătaie de inimă este un moment în care realizezi cu adevărat ceea ce trăiești.
Viața este într-adevăr plină de sens sub toate aspectele ei: bucurie, tristețe, teamă, curaj, momente de inspirație, momente de platitudine, căderi abisale, înălțări neașteptate, vise, aspirații, realizări, iluzii, himere, eșecuri, naștere, moarte, renaștere, toate reprezintă o unică pulsație, un moment unic, original, irepetabil pe care nu îl vei mai trăi niciodată la fel.
Acest moment este singurul care există. Toate câte au fost se pierd în vraja amintirilor. Toate câte vor fi sunt ne născute încă. Acest moment banal, nesemnificativ, în care citești umila mea încercare de a prinde viața în hainele strâmte ale cuvintelor, este singurul tău moment. Când el nu va mai fi un nou moment îți va surprinde existența. De aceea trăiește acest moment și lasă-l să treacă fără niciun regret.
Mi-e imposibil să estimez câte momente are o viață și câte vieți pot încăpea într-un singur moment. Tot ceea ce pot face pe moment este să te îndemn să vezi, să simți, să pipăi cu toate unduirile sufletului tău acest moment. Pare banal, parcă l-ai mai trăit. Oare l-ai mai trăit?
Ce este viața? Viața este o continuă mișcare și transformare, o trecere perpetuă de la un moment la altul, de la o pulsație a inimii, la alta. Dacă o trăiești prin prisma mentalului tău viața este o istorie compusă din infinite momente și un spațiu al variantelor viitoare infinit. Dar dacă o trăiești cu adevărat, viața este un unic moment, acest moment în care totul se întâmplă, în care tot ce s-a întâmplat se întâmplă și tot ce se va întâmâmpla se întâmplă. Mișcarea și transformarea se întâmplă și în același timp nimic nu se mișcă și nimic nu se transformă. Viața este însăși clipa.
Dacă am asemui viața cu un drum de munte sau cu o scară cu infinite trepte i-am surprinde această dinamică perpetuă, această neîcetată mișcare și transformare. Muntele este statornic și neschimbat dar pentru cel care se încumetă să urce muntele există mișcare și există transformare. Muntele cuprinde deopotrivă în ființa sa întreaga gamă de peisaje, de la poale spre piscuri dar cel care urcă muntele le va trăi secvențial, unul câte unul, peisaj după peisaj. Urcușul are în definitiv aceeași aspirație, aceea de a lăsa muntele să te schimbe pe măsură ce urci, pentru ca, în cele din urmă, să realizezi această deplină identificare cu muntele. Să realizezi că ceea ce ai trăit moment după moment, peisaj după peisaj, din perspectiva atot-cuprinzătoare a muntelui, se întâmplă acum, simultan, totul în același moment.
În această perpetuă mișcare și transformare scopul în sine nu este acela de a păși pe ultima treaptă, de a ajunge în vârf. Acest ideal nu face decât să ne abată de la frumusețea călătoriei, de la trăirea reală a fiecărui peisaj, de la bucuria și celebrarea momentului. Ceea ce, de cele mai multe ori, considerăm a fi un scop în sine nu este decât un rezultat firesc, ceva ce se produce spontan, natural fără niciun efort. De aceea este posibil ca, atunci când ai impresia că ai ajuns la ultima treaptă, să descoperi un nou șir de trepte, mult mai anevoioase, mult mai greu de urcat. Concentrându-te pe finalitatea acțiunii tale poți fi dezamăgit și poți pierde frumusețea fiecărei trepte pe care pășești.
Când urci se poate îmtâmpla să cazi și să fii nevoit să o iei de la capăt. Căderea nu este o tragedie dar renunțarea da. La primele trepte poți considera că ești un om important, un om cu adevărat mare dar, pe măsură ce urci, drumul se îngustează iar vârful nu mai poate primi oameni mari. Fiecare om care urcă este obligat să se micșoreze într-atât, încât, până la urmă, să renunțe complet la sine. Căci vârful, care reprezintă convergența tuturor liniilor ce pleacă de la bază, este un singur punct. Un punct insesizabil, un punct care nu este nimic din tot ceea ce este. El nu este nimic sau este nimic. Deja cuvintele nu mă mai ajută iar dacă cineva crede că a înțeles ceva nu a înțeles nimic. Iar dacă cieneva realizează că nu a înțeles nimic, a înțeles totul.
Mișcarea și transformarea își găsesc împlinirea în nemișcare, în nimic, în acel unic punct care este totul tocmai din cauză că el nu pretinde să fie ceva. Tocmai din cauză că el nu dorește să fie cineva. Și totul i se oferă pentru că a renunțat la tot.
Este tentant să privești în jos cu satisfacție la cei care se poticnesc la primele trepte. Este tentant să privești în sus cu admirație la cei de pe creste. Dar privește în tine și nu înceta să urci căci prima treaptă este la fel de anevoioasă ca și ultima.
Comentarii