Anotimpuri
Ți-e frumusețea tristețe de toamnă
ce alungă frunza în grea pribegie
departe de seva copacului, vie.
Sătulă de viață, acum ruginie,
se lasă căzută în pașnice unde
spre umedul colb, tărâm fără vise.
Ți-e frumusețea nori negri și grei
scursă în lacrimi prin ochii mei,
până în suflet, atât de adânc,
amurgul palid din floarea de tei.
Ți-e frumusețea ca iarna de albă,
lumina mea moartă,
inertă și grea
din racla de gheață.
Și nu-ndrăznesc să te rănesc cu vreun sărut,
doar te privesc prelung, tăcut.
Ți-e frumusețea mugur de primăvară,
sămânța ce moare spre înviere
în fragedul rod din pomul cu mere.
Ți-e frumusețea rază de vară
când cerul senin ciudat mă-mpresoară
cu-albastre priviri
și vântul de seară mă mângâie lin.
Ți-e frumusețea focul din inimi,
primul amor și jarul nestins,
jocul cu patimi când demoni s-aprind
în zbor, spre îngeri cuminți.
Ți-e frumusețea cântec de leagn,
șoapta iubirii când trist și-abătut
m-apropii de malul cu crâncene valuri.
Ți-e frumusețea tot și din toate
și totuși nu pot cu nimic s-o asemăn
când versul ei tainic adânc mă străbate.
Comentarii