Eros și Thanatos
Motto: Lasă totul să moară, lasă totul să moară în această iubire, în această fervoare pentru viață. Cel ce moare înainte să moară trăiește cu adevărat.
Când mă gândesc la Dumnezeu, dincolo de înțelegerile mai mult sau mai puțin religioase, mai mult sau mai puțin limitative îmi vine să zic:
Dumnezeu este în tot ceea ce este în aceeași măsură în care tot ceea ce este, este în Dumnezeu.
Până nu demult mă gândeam și eu că Dumnezeu e o persoană care se mai mânie din când în când, mai crapă de gelozie, mai dă câte-o molimă, ca orice dumnezeu, că doar e dumnezeu și el…
Încet încet, conceptul de Dumnezeu se schimbă, odată cu mine. De fapt cine se schimbă? Eu mă schimb și am înțeles că e vital să nu fac literă de lege din propriile adevăruri și, mai ales, să nu încerc să-i conving pe alții.
Acum îmi este greu să mă conving și pe mine însumi darmite pe alții.
Cu tot ce am rămas din toată teologia învățată este calea negativă descrisă de Dionisie Areopagitul.
Dumnezeu e dincolo de orice conceptualizare și ca să te întâlnești cu el e nevoie să urci acest munte al necunoașterii. Pe măsură ce îl urci e nevoie să negi tot ceea ce se poate spune despre Dumnezeu.
La început negi categoriile concrete. Dumnezeu nu e piatră, nu e foc, nu e apă. Apoi începi să negi antropomorfismele. Dumnezeu nu e persoană, nu e tată, nu e mamă, nu e fiu. Apoi negi categoriile abstracte. Dumnezeu nu e adevăr, nu e dreptate,nu e iubire. Apoi negi paradoxurile. Mai departe nu mai știu. M-am oprit aici cu negatul.
Abia când ai reușit să negi toate conceptele, tot ceea ce se poate spune despre Dumnezeu, despre însăși natura realității, ajungi să trăiești în Dumnezeu sau îndumnezeirea, cum frumos spun monahii noștri.
Există două căi de a ajunge la tine însuți. Cuvintele „exterior” și „interior” reprezintă aici doar niște repere cu care mintea operează și de care are nevoie. În realitate nu există nicio diferențiere între exterior și interior. Prima și cea mai naturală este să te oglindești în realitatea altei ființe, să privești deci în exterior pentru a ajunge la acea realitate intimă, la miezul ființei tale. Cine a fost îndragăstit de mai multe femei, la fel de profund, la fel de intens, a înțeles că, în definitiv, nu forma conține iubirea ci iubirea este cea care mișcă forma. A înțeles că, dincolo de toate formele de iubire experimentate, ce a ce a căutat mereu a fost acea iubire, acea unitate și armonie, dincolo de orice descriere i s-ar putea da. A doua cale, așa cum am mai spus, este cea a negației și a detașării, menționată de Dionisie Areopagitul ca fiind calea negativă sau apofatică. Aceasta implică a te detașa de toate formele până ajungi la acea realitate în care își are izvorul întreaga lume fenomenală. Până ajungi la acel substrat al realității, la acea țesătură invizibilă care ține totul împreună și a generat tot ceea ce există. Drumul este același indiferent de sens. Ori te detașezi de forme pentru a dobândi unitatea, ori te atașezi de ele pentru a le putea transcende.
Această negare nu este un act intelectual ci o extindere tot mai mare a conștiinței. Dar de fiecare dată când percepția ți se schimbă, fii conștient că te afli în fața unei noi limitări care se cere negată, care se cere depășită.
Învață detașarea și atașarea. Amândouă sunt calea către Dumnezeu. E nevoie să negi tot ceea ce nu ești pentru a ajunge la ceea ce ești în esență. E nevoie să uiți tot ceea ce ești în esență pentru a deveni totul, întreaga manifestare. Dumnezeu este tot ceea ce este și dincolo de tot ceea ce este în același timp. Drumul către realitatea ultimă se realizează prin detașarea progresivă față de tot ceea ce nu ești, urcând tot mai mult muntele necunoașterii. Bucuria fiecărui nivel atins se celebrează prin iubirea față de tot ceea ce este. Cu cât drumul urcă spre piscuri, cu atât peisajul și perspectiva se schimbă. Fără a râmâne vrăjit de peisaj îi poți recunoaște frumusețea înainte de a merge mai departe. Căci, în ultimă instanță, toate peisajele trec, indiferent dacă vrei sau nu, indiferent dacă te atașezi prea mult de ele sau le lași să-și urmeze cursul.
Din punctul de vedere al culturii contemporane, moartea este ceea ce li se întâmplă doar altora. Moartea a devenit cumva un subiect tabu, evităm să vorbim despre moarte și nu am reușit să integrăm acest adevăr în viața cotidiană.
Există trei perspective majore asupra morții.
Moartea ca prag e asociată unei povești cu ce se va întâmpla după moarte, în legătură cu deschiderea către o nouă viață, către o nouă lume. Majoritarea oamenilor au această perspectivă, fie că vorbim de oameni religioși, liberi cugetători sau pur și simplu cu deschidere către spiritualitate. Această atitudine ascunde frica de moarte. Necunoscutul devine cunoscut înainte de a-l experimenta iar această nevoie de a crede o poveste sau alta este adânc înrădăcinată în frica de dispariție, teama de nu mai exista, de a nu mai fi.
A doua viziune privește moartea ca sfârșit, fără nicio poveste în legătură cu ce se va întâmplă după moarte. Trăim și murim odată cu corpul fizic. Nu mai există nimic dincolo de moarte. Este perspectiva materialistă.
A treia viziune, pe care o adoptă și Ramana Maharshi nu le neagă pe cele două dar aduce ceva în plus. Nimicul nu este receptat în sens nihilist, materialist. Această perspectivă se referă la conștiința unității. Moartea înseamnă eliberare de toate agregatele. Moartea nu conduce către o altă lume ci reprezintă o mare oportunitate de a te dizolva în acest ocean al conștiinței. Identificarea cu corpul este cea mai intensă identificare și lăsarea în urmă a corpului este o mare șansă de a te dizolva în Realitatea Ultimă. „Nu urma nicio lume paradisiacă, nu fugi de nicio lume infernală, doar urmează acea lumină pură a Conștiinței.” În caz contrar continuăm călătoria în manifestare, în realitatea fizică sau în planurile mai subtile ale manifestării. Moartea dezvăluie adevărata viață. Moartea devine o călătorie care ne duce dincolo de forme. Ea se poate petrece la fiecare nivel al structurilor noastre, de la cele mai grosiere până la cele mai subtile. Urcăm spre realitatea ultimă atât de mult pe cât ne dăm voie să murim. Fiecare etapă a morții ne deschide către dimensiuni din ce în ce mai subtile.
Cea mai mare temere a omului nu este moartea ci pierderea cu desăvârșire a realității personale. Pentru teama de moarte a inventat raiul și iadul, cerurile infernale și cerurile paradisiece, îngeri și demoni și un dumnezeu personal dar teama de dispariție a egoului nu are leac decât în iubire.
O teamă atât de profundă nu poate decât să ascundă un mare adevăr. Moartea ca disoluție mi-a readus în minte imaginea moliei care se simte atrasă fatidic de lumină. Din perspectiva moliei, ea încetează să mai existe. Din perspectiva luminii, molia devine ceea ce a fost dintotdeauna, devine lumină. Iubirea față de lumină îi aduce moartea dar, în același timp, nu moare decât ce nu are consistență, tot ceea ce este limitat și supus transformării. În această aventură, a mișcării și transformării, râmâne doar ceea ce nu este supus schimbării. Molia nu va mai exista, forma va fi lăsată în urmă. Pas cu pas, treaptă cu treaptă, ne vom dezbrăca de toate straiele cu care ne-am identificat. Aceasta este cea mai mare frică. Acesta este cel mai mare adevăr. În absența tuturor identificărilor trecătoare nu mai rămâne decât reala noastră identitate. Finitul este absrobit în infinit, jocul formelor limitate va deveni pură existență.
În legătură cu identitatea personală se poate pune următoarea întrebare: Ce este atât de statornic în noi și nesupus transformării încât să nu poată muri?
În ultimă instanță, tot ce ține de personalitatea umană moare dar murim atât cât ne dăm voie, pas cu pas, treaptă cu treaptă. Dă-mi măcar un exemplu în care personalitatea ta a rămas imuabilă, nesupusă schimbării. Ce este acest „eu”? Este mai degrabă un vag sentiment că eu sunt eu însumi și nu altul. Dar acest eu nu este niciodată la fel. Cine ești tu? Cel de la 7 ani? Cel de la 17, cel de la 30 sau bătrânul care își numără zilele? Familistul? Nonconformistul? Gânditorul? Înțeleptul? Hoțul? Criminalulul? Ignorantul?
Putem vorbi de o identitate clară în afara realității ultime? Energia este în continuă mișcare și transformare. Corpul tău care acum îți conturează identitatea, mâine va hrăni viermișori și va face să crească din el o floare. Deci iată cum corpul fizic reintră în acest proces de mișcare și transformare. Doar e energie. Dar mintea? Este ea nemuritoare? Și cum rămâne cu afectul nostru, cu tot ceea ce simțim? Suntem noi gândurile și emoțiile noastre? Sunt ele statornice și neschimbătoare?
Doar ceea ce nu poate muri este etern. Doar ceea ce este neschimbător nu poate muri. Unde se plasează acest eu limitat în ecuația nemuririi? Iubirea adevărată înseamnă moarte, înseamnă abandon. Răul vieții își urmează cursul chiar și prin piatră. Încet, cu perseverență el se va pierde pe sine însuși în vastitatea oceanului. Când privești oceanul mai vezi râurile? Mai știi unde se termină unul și începe altul?
Există un singur curs al vieții și nimic nu îl poate opri. Finitul își are obârșia în infinit. Mișcarea în nemișcare. Diversitatea în unitate.
„Ce cale ar trebui să urmez? Întoarce-te pe drumul pe care ai venit.” Ramana Maharshi
Comentarii