Treptele schimbării. Jurnalul unui închipuit

Posted by Florin Mangu on feb. 23, 2020 in Eseistica

Notă:

Acest jurnal a apărut dintr-o necesitate, aceea de a mă pune în cuvinte și de a mă traduce pe mine însumi mie. Cine caută cu orice preț originalitatea nu o va găsi aici. Cine caută sinceritatea o va găsi cu siguranță. Este foarte posibil să auzi cuvinte pe care le-ai mai auzit și în altă parte, experiențele mele nu sunt atât de unice și nici ideile nu îmi aparțin în exclusivitate. De fapt nu aparțin nimănui, tot ce este, a fost și va fi. Este foarte posibil să nu citești niciodată acest jurnal, este foarte posibil ca nimeni să nu îl citească vreodată pentru că sunt nehotărât și oscilez între ideea de a-l face public sau nu. Deocamdată scriu pentru că scrisul mă scrie, îmi limpezește mintea și sufletul și dă claritate vieții mele.

Jocul contrastelor. Unu’ este un joc în doi

S-ar spune că nu există schimbare, doar simpla realizare a ceea ce este. Cu alte cuvinte schimbarea însăși constă doar în această simplă realizare. Și totuși, această simplă realizare nu este chiar atât de simplă. Labirintul minții naște multe iluzii, afectul generează contraste, corpul are propriile lui pulsiuni. Personlitatea noastră este foarte complexă și nu îi putem înțelege dinamica pentru că nu o putem vedea ca pe un întreg, în care totul este interconectat, ci o percepem mai degrabă fragmentat, prin mintea noastră care este doar o rotiță în tot acest angrenaj.

În ce privește identitatea fiecăruia dintre noi, dacă reușim să trecem peste această privire superficială a identității sociale, a datelor înregistrate în „cartea de identitate”, intrăm într-o mare nebuloasă. Cine sunt eu? Această întrebare nu e menită să capete un răspuns. Doar dacă încercăm să ne amintim vremurile copilăriei realizăm că datele problemei sunt schimbate semnificativ. Poate trupul mai poartă o asemănare vagă cu cine credeam că eram atunci. Poate mintea noastră încă mai păstrează ceea ce societatea ne-a învățat atunci că suntem. Dar toate acestea sunt împrumutate, nu sunt ale noastre. Oameni care nu știau nici ei cine sunt s-au străduit din răsputeri să ne învețe pe noi cine suntem cu adevărat.

Am spus că nu există schimbare și totuși totul se schimbă. Corpurile noastre se schimbă, gândurile și convingerile se schimbă, idealurile se schimbă, perspectivele se schimbă, ceea ce era important în zorii vieții noastre devine nesemnificativ spre amurg. Și dacă în tot acest carusel al schimbării neîncetate ar trebui să stabilim o identitate clară devenim extrem de confuzi. Cu de toate discursurile spiritualiste despre suflet nemuritor, sine superior, realitatea supremă, atman și multe alte concepte de acest fel, rămânem la fel de confuzi. Cine suntem noi cu adevărat? Această întrebare nu e menită să capete un răspuns și totuși simpla realizare a ceea ce este pururi neschimbător ne redă identitatea de care ne-am înstrăinat.

Nu e nimic nou. E la modă acum să vorbești despre realizarea sinelui. Slavă Domnului că am mai descoperit niște concepte și i-am mai dat minții ceva de rumegat. Lumea e plină acum de treziți, iluminați, realizați și supra-realizați. Saloanele spitalelor de psihiatrie nu pot să îi găzduiască pe toți așa că mulți dintre ei au devenit guru, mentori spirituali, mediumi, hipnotiști specializați în regresii, clarvăzători și vindecători. Sunt rău, știu. Și nu neg autenticitatea acestor oameni. Vreau doar să arăt și partea mai puțin frumoasă a acestui tăvălug de tendințe pe care le numim acum vag spiritualitate. Din păcate mulți dintre noi suntem doar niște închipuiți. Ne-am pierdut prin labirintul minții și nu am reușit să ucidem minotaurul. Este suficient să mergem la un clarvăzător care să ne spună că avem o vârstă astrală de căteva miliarde de ani tereștri și deja ne considerăm semizei. E suficient să ne spună un oarecare domn realizat că am atins vibrația lui Iisus Hristos încât să devenim complet halucinați. Asta dacă nu cumva nimerim pe mâna vreunui hipnotist care să ne spună câte implanturi eterice și câte contracte avem cu entități întunecate. În cazul acesta este neapărat nevoie să fim curățați. De bani în primul rând și poate și de naivitate în penultimul rând.

Realitatea este tristă. Mulți dintre noi suntem doar niște închipuiți. În asta constă toată tragedia, în a nu reuși să vezi, în a te lăsă vrăjit de aceste iluzii. Sunt unul dintre cei care s-a hrănit cu aceste iluzii, care a refuzat să vadă toate aceste hațișuri și capcane ale minții noastre egotice până când viața mi-a oferit cel mai mare cadou pe care mi-l putea oferi: durerea. Durerea nu este o penitență ci o revigorare, uneori ai nevoie să simți cu adevărat ca să înțelegi.

Și am avut suficient de mult timp să-mi revăd viața cu toate fantasmele prin care am trecut vreme de mulți ani. Când realitatea dă cu tine de pământ șocul este atât de puternic încât întreaga perspectivă ți se schimbă. Eu eram bine-înțeles o ființă foarte evoluată și foarte înzestrată, capabilă să le spună celorlalți ce să facă și ce probleme au și cu toate acestea nu reușeam să mă văd pe mine însumi așa cum eram, dincolo de toată logoreea neîncetată a minții care mă supra-evalua.

Egoului nu îi pasă dacă ești pe val sau dacă te scufunzi în cele mai adânci tenebre. Tot ce îi pasă lui este să-și asigure existența. Și totuși, tenebrele ne trezesc la realitate pentru că tot vălul închipuirilor este dat la o parte, pentru că tot ceea ce am construit cu atâta trudă se dărâmă, pentru că nimic din ceea ce nu are consistență nu poate rămâne.

Ce ne scapă totuși în toată această pendulare? Ne scapă tocmai o reală cunoaștere de sine. Suntem pur și simplu conduși de stări, ne identificăm cu ele pentru că nu suntem capabili să renunțăm la ele, să nu le mai dorim. Așa cum mintea noastră o percepe, realitatea este „bipolară”. Totul în univers pare să aibă doi poli. Noapte-zi, masculin-feminin, bine-rău, inferior-superior. Orice cuvânt are un antonim. Întreaga paletă de emoții este duală. Bucuria vine la pachet cu tristețea, extazul cu agonia, calmul cu mânia, curajul cu frica, iubirea cu ura și așa mai departe. În definitiv nicio stare nu este superioară celeilalte, dumnezeu și diavolul sunt două fațete ale aceleiași monede. Nu, nu am devenit religios, vorbeam doar de niște realități interioare pentru că ceea ce proiectăm în exterior este doar lumea noastră lăuntrică fără să consider că universul se limitează la noi. Aceste stări interioare sunt atât de atrăgătoare încât chiar nu reușim să renunțăm la ele. Ați putea spune că emoțiile negative nu ne atrag deloc, că instinctiv omul fuge de întuneric și caută lumina. Perfect adevărat, totuși această fugă este o reprimare sau o suprimare sau proiectarea lor asupra celorlalți. Nu renunțăm la ele, le ținem acolo adânc cuibărite în sufletul nostru, nu renunțăm pentru că ne sunt dragi. Totuși ne este greu să recunoaștem că sunt ale noastre, ele devin ale tuturor celorlalți.

O altă expresie la modă acum, în „epoca spiritualității” este aceea de „lucrător în lumină”. Și să vedeți câte războaie „intergalactice” duc acești lucrători în lumină cu draconienii, reptilienii, siriusienii întunecații, orionienii, anunaki de pe Nibru, zeta-reticulienii și toate societățile oculte aservite acestor entități întunecate. Pare asemănătoare această scenă cu ceea ce se întâmplă în interiorul fiecăruia dintre noi? Nu se luptă în noi întunericul cu lumina? Și de când se luptă avem vreun învingător?

În realitate întunericul cu lumina nu se luptă, doar se pun în valoare reciproc. Lumina nu este vizivilă decât în întuneric și întunericul e un nonsens în absența luminii. Putem trăi bucuria fără să știm ce e tristețea? Putem avea curaj dacă nu avem temeri? Priviți câte relații care încep cu iubire se termină cu ură. Și aici nu vorbesc despre acea iubire idealizată despre care se spune că e însăși esența lui Dumnezeu, țesătura invizibilă a universului. Vorbesc doar despre iubirea profană, ceea ce trăim ca emoție și numim iubire. Să ne înțelegem, lupta dintre întuneric și lumină și speranța că la un moment-dat vom avea un învingător este iarăși o iluzie. Plusul și minusul, întunericul și lumina, binele și răul, negativul și pozitivul ar trebui acceptate și cuprinse într-o îmbrățișare mult mai largă. Dumnezeu este dincolo de bine și rău. Cine suntem cu adevărat nu are nicio luptă de dus și nu, nu vom ajunge la noi înșine luptând cu întunericul din noi. Nu putem trăi doar jumătate de adevăr.

Așa cum am mai zis, fugim de întuneric și căutăm lumina iar dacă într-o zi nu iese soarele ne simțim triști și apăsați. Și da, este mult mai ușor să lăsăm să treacă o stare negativă decât una pozitivă. Este mult mai ușor prin comparație dar în realitate nu este ușor deloc. Extazul este o stare în care parcă am vrea să ne pierdem și tuturor ne-ar plăcea un ipotetic orgasm care să nu se mai sfârșească dar dacă totuși am reuși să-l trăim n-am mai ști cum să scăpăm mai repede de el. Pentru că habar nu avem ce ne dorim și de ce sau cum am fost inoculați de-a lungul timpului cu aceste convingeri și dorințe.

Laitmotivul tuturor basmelor este acesta: binele se confruntă cu răul și întotdeauna iese învingător. Majoritatea religiilor ne spun același lucru: Dumnezeu se confruntă cu diavolul și din start diavolul nu are nicio șansă de izbândă. Un proverb indian ne spune că omul are în el un câine bun și unul rău care se luptă neîncetat și până la urmă câștigă cel care este mai bine hrănit. Am putea spune că aceste învățături ne vorbesc despre modul în care este organizat universul. Sau am putea spune că modul în care ni se pare că este organizat universul sau credințele noastre despre univers nu reprezintă altceva decât o proiecție a universului nostru lăuntric. Dacă în noi este luptă și neacceptare promovăm această luptă la scară universală. Și astfel creăm un dumnezeu care să se lupte cu satana, îngeri buni și îngeri decăzuți, arhangheli cu săbii de lumină care poartă un mare război cu forțele întunecate.

Am ajuns la un cuvânt cheie: neacceptare. Cum ar fi oare dacă nu am mai hrăni niciun câine? Cum ar fi oare dacă nu ne-ar mai interesa nici dumnezeu nici diavolul? Cum ar fi dacă am capitula și nu am mai opune rezistență acestor stări pe care le numim negative? În definitiv, sunt doar stări. Ele sunt ale noastre dar noi suntem infinit mai mult decât aceste stări care oricum vor trece. Ce e de făcut până la urmă? Să le exprimăm, să producem durere și suferință celor din jur? Chiar și așa ele nu vor dispărea. Și chiar dacă ar fi să țipăm în pădure nu am face decât să dăm drumul un pic la supapă. Este un exercițiu terapeutic bun dar ar trebui să nu ne mai oprim din țipat. Dacă le suprimăm, ele vor fi tot în noi. Dacă ne mințim că nu sunt ale noastre ci ale tuturor celorlalți nu schimbăm cu nimic datele problemei.

Înclin să cred că acceptarea și integrarea sunt singurele soluții viabile. Integrarea pozitivului cu negativul. Lupta încetează în acceptare. Lupta încetează în recunoaștere. E greu să recunoaștem gândurile și emoțiile noastre negative, e greu să integrăm negativul și pozitivul pentru că ni se pare că nu mai suntem atât de buni pe cât am crezut. E greu pentru că uneori ne putem speria de ceea ce putem gândi sau simți. E greu pentru că imaginea de sine tinde să se deterioreze și toată această fațadă frumos constuită se dărâmă ca un castel de nisip construit la malul mării. Totuși, vestea bună este că nu e nimeni atât de „special” încât să simtă și să gândească ceva complet original. Aceste stări sunt în noi toți. Imaginea de sine care se dereriorează este doar o imagine. Numai ceea ce nu are consistență poate muri. Sinele nu are o imagine care să crească sau să descrească, el pur și simplu este. Când acceptăm deopotrivă atât stările negative cât și pe cele pozitive pur și simplu reușim să le transcendem. Lupta nu face decât să întrețină conflictul. Echilibrul interior constă tocmai în această acceptare. Ne dăm voie să simțim, nu mai opunem rezistență și totul se așează, pacea se instalează în întreaga ființă.

Marea noastră teamă este teama de a pierde controlul, e ca și când ne-am pierde pe noi înșine dacă ne-am câștiga independența, dacă nu am mai depinde de stări. Dar acest „noi înșine” este extrem de ambiguu pentru că tot ceea ce constatăm sau considerăm că suntem este compus dintr-un cumul de credințe și stări interioare, uneori aflate în conflict, alteori extrem de schimbătoare. Acceptarea totală înseamnă abandon, înseamnă completa renunțare la luptă. Acceptarea nu este nonacțiune ci mai degrabă acțiune în adevăratul sens al cuvântului. Este exact diferența între a fi acționat și a acționa. Când suntem la cheremul stărilor noastre interioare suntem acționați de ele și de multe ori constatăm un comportament pe care mai târziu îl regretăm. Chiar și acest regret ne acționează. Când acționăm suntem liberi de ceea ce numim negativ sau pozitiv pentru că adevărata acțiune vine din reala noastră identitate, vine de dincolo de dualitate. Dar pentru asta este nevoie să ne eliberăm. Să ne eliberăm de bine și de rău, să ne eliberăm de dumnezeu și de diavol, să ne eliberăm de tot acest mecanism mental care împarte întreaga manifestare în două tabere opuse. Contrariile ajung până la urmă să coincidă pentru că putem vedea lesne modul în care întunericul și lumina conlucrează printr-un aparent conflict.

Închei aceste idei spunând doar atât: Unul este un joc în doi. Reflectând asupra naturii contrastelor observăm o interdependență și o necesitate a funcționării lor împreună. Binele face pereche cu răul. Dumnezeu și dracu’ joacă în tandem căci nu poate exista unul fara altul. Pozitivul și negativul se regasesc deopotrivă în om și numai o îmbrățișare plină de iubire le poate accepta si cuprinde pe amandouă deopotrivă. Alminteri aceptăm doar jumătate de adevăr și suprimăm cealaltă jumătate. Lecția vieții are doar două capitole dar ironia face ca majoritatea să nu vrea să învețe decât unul dintre ele. Și nu îl învață nici pe acesta pentru că are legatură cu celălalt. Viața este o joacă, o cochetare discretă între lumină și întuneric. Nu dori cu orice preț lumina și nu fugi de întuneric.