=scrisoare către tatăl meu=

            Dragă tată, ce ar mai fi de spus acum nici eu nu știu. Totuși, amintirea ta este mai vie ca oricând. Îmi amintesc cu drag zilele noastre bune. Pe atunci tu făceai parte din viața mea, mai mult, erai întregul meu Univers.

            Îmi amintesc ziua în care am pescuit prima oară cu tine. Eram la mare și pescuiam de pe stânci. Am prins un pește și nu reușeam să-l apuc, era alunecos.

            Pe urmă mi-ai aprins o țigară. În imaginația mea tu suflai în țigară, motiv pentru care și ieșea atâta fum. Așa că am început să suflu și eu, foarte mândru de mine, crezând că fumez o țigară împreună cu tatăl meu. Apoi te-am auzit spunâd: „Nu așa, trebuie să tragi!”. Am tras și m-am înecat teribil. Atunci tu ai zâmbit mulțumit, pentru că fiul tău nu se apucase de fumat. Până la vârsta de 30 de ani nu mi-a mai trebuit țigară. Dar acum fumez și nu știu dacă tu ești mulțumit de asta sau nu. Fiecare țigară pe care o aprind îmi amintește acum de tine și de mirosul Carpați-ului fără filtru. Îmi plăcea acel  miros pentru că o dată cu el erai și tu prin preajmă.

            Îmi amintesc și acum când făceam pipi prin scurgerea balconului de la etajul șase din hotelul în care eram cazați la Eforie. Mă amuzam teribil dar am impresia că cei de jos nu erau chiar atât de amuzați. Tu ai aflat și totuși nu m-ai certat niciodată pentru asta.

            Îmi amintesc ziua în care am venit însetat de afară și te-am întrebat dacă în sticla aceea, de jumătate de litru, este suc. Pe atunci, între sticlele de suc concentrat și ulei nu era nicio diferență. Tu mi-ai spus că este suc și am dat pe gât câteva guri consistente de ulei. Din nou ai râs și nu am putut să nu râd împreună cu tine. Gluma era bună iar tu aduceai un pic a Moromete.

            Mai știi cățelușul acela de jucărie pe care l-ai făcut să latre? Pe atunci era într-adevăr ceva inedit. Nu lătra chiar ca un cățel, era mai degrabă un mieunat. Lătra ca o pisică dar lătra. Erai foarte de pasionat de electronică. Toată ziua te vedeam la măsuța rabatabilă de la bibliotecă cu tot felul de scheme complicate în față și cu pistolul de lipit în mână. Odată mi-ai făcut un radio micuț cu căști. În fine, avea o singură cască dar asta contează prea puțin. Ce contează cu adevărat este că mă mândream când ieșeam cu el la joacă și nu mă despărțeam nici noaptea de el. Era făcut de tatăl meu și niciun copil nu mai avea așa ceva. De fapt niciun copil nu mai avea un așa tată.

            Nu știu dacă îți mai aduci aminte dar odată m-ai certat. Sora mea mă pârâse pentru că, împreună cu prietenii din fața blolcului, cântam cam așa: „Haihu, haiho, suntem pitici mișto! Avem gagici cu țâțe mici, de-un metru șapteșcinci!” M-ai întrebat apoi dacă știu cât înseamnă un metru și șapte zeci și cinci de centrimetri. Bine-înțeles că știam dar am făcut pe prostu’. Oricum, nu ți-am mai spus atunci, dar aveam răspuns și pentru acel amărât de metru. Țâțele rămâneau în continuare mici dacă gagicile aveau un metru și șapte zeci și cinci de centimetri.

            Pe urmă ai devenit credincios. Fumai în continuare dar erai credincios. M-ai învățat să mă rog. Îmi spuneai să mă rog folosind propriile cuvinte că pe Dumnezeu nu îl interesează poeziile memorate. Alea le puteam spune la școală doamnei învățătoare. Mai ții minte noaptea aceea în care am adormit și am uitat să îmi spun rugăciunea? În vis mi-am adus aminte că m-am culcat fără să mă rog, așa că m-am pus în genunchi și m-am rugat apoi m-am întins din nou în pat și mi-am continuat somnul. Eu nu eram treaz dar tu da și dimineața mi-ai povestit toată întâmplarea.

            Țin minte și acum ziua în care mi-ai spus că lui Dumnezeu nu îi place să mă bat și că Iisus ne-a învățat să ne iubim vrajmașii și să întoarcem și celălalt obraz. Din păcate eu am luat totul ad litteram. Aveam în fața blocului un partener de bătaie și o prietenă de care eram îndragostit. Pe ea o chema Elena iar pe el Gobi. Gobi era țigan, te-ai prins. Din fericire îl cafteam tot timpul iar el când se supăra începea să arunce cu pietre. Eram prin clasa a doua și veneam de la școală. Nu ți-am povestit asta niciodată ca să nu te supăr. Și cum mergeam eu liniștit spre casă, nu mai știu din ce motiv, Gobi al meu avea chef de cafteală. Probabil îl învățase tacsu karate. Eu n-am avut nicio reacție. Și afară era iarnă și m-a băgat cu capul în zăpadă și îmi căra pumni. Rezistam cu stoicism căci ce îmi spuneai tu era literă de lege. Doar că mi-a fost teribil de rușine când am fost salvat de Elena. Ea stătea în bloc cu el și l-a convins să mă lase în pace. Pumnii îi puteam duce dar rușinea de a fi salvat de o fată nu. Oricum meritase efortul căci urmam întocmai învățăturile Domnului Iisus. Acum am înțeles că Iisus ne cere să fim blânzi și iubitori dar nu și blegi. „Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii”, spunea El. Din păcate, pe atunci nu ajunsesem încă la capitolul ăsta. Mai știi vorba aia a noastră? „Decât mare și prost mai bine mic și bleg”. Eu eram mic și bleg pe atunci dar nici tu nu mi-ai explicat bine partea cu întorsul celuilalt obraz. Nu te-ai gândit niciodată că am s-o iau mot a mot.

            Apropo, să știi că și acum sunt credincios și nu am renunțat la obiceiul de a mă ruga seară de seară. După ce am colindat vreo zece ani cam toate cultele religiei creștine plus yoga, ezoterism, istoria religiilor, filosofie și altele, am ajuns la concluzia că nu am nevoie de un intermediar care să-mi traducă mie, păcătosului, voia lui Dumnezeu. Am fost și la un pas de a mă călugări. Întâmplarea e tragi-commică dar m-a ferit bunul Dumnezeu de înaltele fețe bisericești. O să-ți povestesc despre asta altă dată. Acum simt cu toată ființa mea că Dumezeu, Hristosul, este în adâncul inimii mele iar a vorbi despre El nu face decât să mă îndepărteze de El. El este în mine, în freamătul sacru al inimii iar eu sunt în El.

            Să știi că păcatul este o glumă bună scornită de Biserică iar Iisus nu a fost un slăbănog livid și virgin. Manipularea Bisericii ține de doi factori esențiali: vina din cauza păcatului originar și frica de Dumnezeu. Adică să ne considerăm vinovați, alminteri nu am mai avea nevoie să fim mântuiți iar Biserica nu ar mai avea niciun rol în viața noastră. Și, cireașa de pe tort, să ne fie teribil de frică de Dumnezeu care este Iubire. Biblia este o colecție de nonsensuri și contradicții. Cărțile Bibliei au fost canonizate în timpul sinoadelor ecumenice, după ce creștinismul a devenit religie de stat. Întreaga tradiție creștină este un mare fiasco. Până și conceptul de trinitate l-au preluat de la civilizații și culturi mult mai vechi decât cultura iudeo-creștină. Dar Dumnezeu este viu și nu am să-L neg niciodată. Dumnezeu nu este religios și Iisus nu a creat religia. Oamenii, în schimb, din dorința de manipulare și control, au creat dogme, litere moarte, pentru turma dezorientată. Dacă ai mai fi în viață cu siguranță că am discuta mult pe tema asta…

            Hai că am dat-o  filosofie. Sunt sigur că, de acolo de unde ești tu acum, tot ceea ce eu abia reușesc să întrezăresc se vede mult mai clar. Am cam bătut câmpii, e drept dar țineam foarte mult să-ți spun asta. Rămăsesem la rugăciune. Mă rog, și acum mă rog seară de seară, dar rugăciunea mea nu mai este cuvânt ci lepădare de sine. Mă abandonez cu toată ființa mea în Dumnezeu și toate preocupările, toate gândurile, toate trăirile și toate dorințele se topesc pur și simplu în Iubire. Tot ce în viața asta consideram prețios, toate „rătăcirile” minții mele devin niște nimicuri. Rugăciunea este doar trăire și nu se poate vorbi despre Dumnezeu dar se poate trăi în El pentru că El este tot ceea ce este.

            Din păcate zilele noastre bune nu au durat prea mult. După divorț tu ai devenit personajul absent. Nu cred că nu ți-a păsat de mine dar mama a făcut tot posibilul să te țină cât mai departe. În liceu am găsit scrisorile de la tine, scrisori în care tu spuneai că îți este dor de noi și că vrei să ne vezi. Scrisorile au continuat să vină câțiva ani la rând apoi te-ai resemnat complet. Să știi că  nu te învinovățesc, mai degrabă mă învinovățesc pe mine pentru că nu am fost un fiu bun.

            Păcat că nu ai venit la partaj. Cu siguranță te-ai fi amuzat. Era o judecătoare încruntată sau ce-o fi fost ea, dar încruntată, care mă tot întreba cu cine vreau să rămân, cu mama sau cu tata? Probabil că se grăbea. Dar eu răspundeam cu consecvență că nu vreau să rămân cu mama sau cu tata ci că vreau să rămân cu amândoi părinții. Am răspuns așa de fiecare dată când m-a întrebat, am făcut-o cu capul pe săraca femeie. În cele din urmă mi-a spus ceva de genul: „Măi băiete, tu nu vezi că tactu’ nici nu s-a prezentat la divorț, nu vezi că nu îi pasă de tine?” M-au durut cuvintele ei dar nu am cedat și am răspuns calm că vreau să rămân cu amândoi părinții. Nu înțelegeam pe atunci de ce trebuie să aleg doar pe unul dintre voi. În fine, până la urmă, am rămas în grija mamei.

            Întreaga copilărie am refuzat toți bărbații care au trecut pragul casei noastre și, crede-mă, nu au fost puțini. Am refuzat chiar să învăț să repar o priză sau o banală yală. De ce? Pentru că acel bărbat nu era tatăl meu. În liceu ajunsesem un adolescent pe jumătate castrat. Îmi plăcea literatura, am început să scriu și practicam artele marțiale dar eram varză la capitolul femei și refuzam cu stoicism orice activitate bărbătească. Nu mă interesa. Putea să schimbe mama yale, să repare prize, să zugravească sau să vopsească. Covorul l-am bătut de câteva ori și cam atât. Dar acum lucrez într-un domeniu tehnic și tot ce nu am vrut atunci să învăț am recuperat pe parcurs.

            Sunt mai bine de zece ani de când nu te-am văzut. Ultima oară când te-am vizitat eram în facultate. Nu. Nu sunt un fiu bun dar să știi că nu am fost supărat pe tine, pur și simplu m-am îndepărtat atât de mult încât n-am mai reușit să trec acea distanță. N-am mai putut. Inima mea rămăsese blocată la indiferența cu care tu m-ai tratat după ce te-ai despărțit de mama. Tu nu mai erai „tati” iar eu nu mai eram „bubuloiul” tău. Deveniserăm străini.

            Atâția ani în care tu ai fost mort pentru mine… Păcat că a trebuit să mori cu adevărat ca să poți trăi în sufletul meu. Să știi că două nopți de la aflarea veștii nu am putut dormi iar în drum spre Turnu Măgurele am plâns. Am plâns în microbuz pentru că până atunci n-am reușit să vărs nici măcar o lacrimă. Lacrimile îmi curgeau șuroaie și nu îmi mai păsa dacă mă vede sau nu cineva. Îți amintești doar că, din copilărie nu puteam să plâng. Fusesem învățat că plânsul este un semn de slăbiciune și că bărbații nu plâng. Ei bine, de data asta am plâns, am ales să fiu slab, să nu-mi mai pese de ceilalți, am ales să-mi arăt vulnerabilitatea. Am plâns pentru tine, am plâns pentru că nu ți-am dat voie să faci parte din viața mea, am plâns pentru că totul rămâne în trecut și sunt pe punctul de a plânge chiar acum când scriu aceste rânduri.

            Sunt atâtea lucruri nespuse între noi. Aș fi vrut să îți pot spune că am devenit un om cu un caracter frumos. Scriu de ani buni și public într-o revistă de cultură. Mâzgălelile mele chiar sunt apreciate. La locul de  muncă, de asemenea, sunt apreciat. Practic artele marțiale din timpul liceului, am participat chiar și la o competiție. De mai bine de trei ani practic Tai Ji, stilul Chen tradițional. A devenit iubirea vieții mele. Îl primesc la prima mână printr-un profesor care a fost adoptat simbolic în familia Chen și numit apoi succesor. Nu e puțin lucru să înveți tai ji-ul tradițional, stilul din care au derivat toate celelalte stiluri, chiar de la sursă. Încă nu sunt căsătorit dar am avut câteva relații și am scris poezii pentru o grămadă de fete. La un moment dat, prin faculate, văzând eu care este mersul lucrurilor am scris o poezie care începea cam așa: „Fata trece, poezia rămâne, îmi spun”. La facultate am fost printre cei mai buni, am luat bursă în fiecare an și nu am copiat la niciun examen,  nu pentru că nu puteam ci pentru că am decis să studiez și să fiu onest cu mine însumi. Am citit foarte mult, aproape din toate domeniile dar încă mai am dileme existențiale. Nu am devenit mai inteligent, doar am aflat cât de puține știu. Am avut și perioade mai proaste, am câteva depresii la activ dar m-au ajutat să mă cunosc mai bine. Acum chiar mă simt o persoană binecuvântată. Sunt împăcat și  mulțumit cu viața pe care o am.

            Știu că acum ești sus, în cerurile înalte, simt că ești bine și că ești alături de mine. De aceea voi trăi fiecare clipă așa încât să te fac mândru de mine. Voi persevera, voi deveni din ce în ce mai bun, voi fi mereu onest, autentic, mă voi cunoaște și mă voi iubi pe mine însumi, îi voi sprini pe cei slabi, voi contribui la schimbarea acestei lumi începând cu mine. Să știi avem multe de recuperat și, dacă va exista o viață viitoare, vom fi din nou tată și fiu iar dacă nu va exista o vom crea noi.

            Nu îmi iau rămas bun, îți spun doar la revedere deși sunt convins că tu mă vezi chiar acum. Dar ne vom revedea și vom râde împreună de toate aceste mici nimicuri prin care am trecut și care ne-au produs atâta suferință.