credințe și Credință
Pentru mine credința este capacitatea de a crede sau de a te încrede și nu este dobândită, ea este inerentă ființei umane.
Credințele sunt acele învățături, convingeri spre care ne este canalizată capacitatea de a crede. Ele sunt dobândite pentru că aparțin și au aparținut dintotdeauna societății.
Când “a crede” este pus în slujba credințelor se naște religia și manipularea. Când “a crede” este pus în slujba unui ideal se naște un sens în viață. Când “a crede” implică încrederea în forțele proprii, cerșetorii umili ai religiei își redobândesc libertatea și puterea personală.
Iar religia are aici un sens extins și nu se referă doar la numeroasele “isme” gen iudaism, creștinism, islamism, hinduism, budism, animism și altele.
Tot ceea ce societatea ne oferă poate deveni religie atâta vreme cât ne înrobește.
Media poate fi religie. Rețelele sociale pot deveni o religie. Mâncarea poate deveni o religie. Mașina pe care o conduci poate deveni o religie, soția de care nu te mai simți atras.
Religia îl implică imperios pe a avea, a dobândi dar nu cu demnitate umană ci din postura umilă a cerșetorului. Un cerșetor care este stăpânit de însuși obiectul dorinței.
Voi face un efort de imaginație și mă voi gândi la Dumnezeu ca la un tată, așa cum ni-l prezintă religiile monoteiste. Analogia este aceeași și dacă mi-l imaginez mamă dar totuși, suntem încă în patriarhat și nu se cade să anticipăm.
Dacă Dumnezeu este un tată bun și iubitor de ce ar vrea ca oamenii, care sunt copiii lui, să fie mereu dependenți de el? Orice părinte adevărat se bucură când copilul devine independent. Pasărea își împinge puiul afară din cuib pentru a învața sa zboare. Doar relațiile filiale bolnăvicioase se bazează pe dependentă și co-dependentă.
Dar nu, majoritatea religiilor ne învață calea dependenței și a umilinței. Noi suntem păcătoși încă de la naștere. Suntem dependenți întru totul de gratia divina, nu suntem capabili să facem nimic singuri. Este atât de absurd și atât de puțini văd lanțurile invizibile ale religiei!
Am o singură credință. Cred în forțele proprii. Cred că sunt un individ capabil să se creeze și să creeze. Cred în divinul inerent ființei umane. Cred că sunt capabil să-mi transform visele în realitate.
Și mai cred că cerurile și însuși
Dumnezeu se bucură când văd un om cu adevărat independent, un om care se folosește de puterea lui personală și nu cerșește în fiecare zi mila lui Dumnezeu.
E drept, și cerșetorul își primește, până la urmă bănuțul, dar fără efort și fără demnitate.
Comentarii