Nimănui Nimic
Posted by Florin Mangu on iun. 14, 2021 in Poezie
Am obosit sa alerg după nimic,
am obosit să vânez himere,
am obosit
în goana asta nebună după vânt.
Să-mi doresc nu mai știu,
nu mai pot, nu mai vreau,
sunt prea mic,
sunt nimeni și nimic.
Am obosit să aștept să mă recunoști,
am obosit să te văd frumoasă
Și plină de iubire.
Mă întrebi câte ceva dar eu am obosit să răspund.
Îți dorești câte ceva dar eu am obosit să dăruiesc.
Draga mea, de data asta, am să-ți răspund tăcând!
Draga mea, de data asta, am să-ți dăruiesc totul fără să-ți dau nimic...
Căci iată, am obosit, și nimic din naturalețea
cu care te prefaci nu mă mai încântă.
Nu e nimic adevărat dincolo de ce-am visat în tine.
Te-am împodobit cu cele mai frumoase flori
dar tu ești ofilită pe dinăuntru
și florile mele s-au scuturat în vânt,
petală după petală.
Sunt atât de obosit și atât de înfometat încât nu-mi mai doresc nimic.
Sau poate doar un lucru, să mă opresc din goana asta nebună și din dorința de a-ți fi pe plac.
Știu, duritatea cu care mă critici îmi spune mie cât de puțin reușesc să mă iubesc.
Stiu, îmi spui că mă iubești doar când vinul îți îmblânzește inima,
în rest sunt doar cel care niciodată nu te mulțumește, niciodată nu e suficient
Stiu, mă ironizezi dacă te întreb ceva pentru a doua oară,
devii sarcastică dar
ai putea să faci economie de limbaj și să răspunzi doar la întrebare.
Nu te neliniști, nu mă mai preocupa răspunsul tău
și nici întrebările mele.
Stiu, nu ai încredere în mine și ești iritată de faptele pe care n-am apucat să le fac și de cuvintele nespuse încă
dar asta nu îmi spune mie decât faptul că nu am încredere în mine
și că ți-am dat ție toată puterea mea.
Sunt cu tine fără să fiu,
aprind tigara după tigara
și-ți par că te ascult...
Din fericire acum totul s-a terminat căci nu te mai văd frumoasă și nu-mi mai doresc să te fac fericită.
Nu-ți mai caut iubirea și privirea blândă
Și nici nu mai tremur de dor atunci când ești departe.
Acum îmi doresc doar să tac și să mă pierd pe mine însumi în mine însumi
Această liniște, da această liniște care vesteste moartea mă cheamă, mă atrage fatidic,
mă face să mă pierd cu totul în ea și să văd moartea ca pe o naștere.
Te mai aud totuși pe fundal și îmi vine să-ți spun că mă bruiezi un pic.
Dar tac și tăcerea te șterge cu totul și uit de tine,
și de faptul că exiști sau că ai fi existat cândva.
Draga mea, cuțitele tale nu-mi mai străpung inima ca odinioară căci eu am renunțat să te mai văd altfel decât ești.
Rece, goală și nefericită.
În această dezamagire mi-am găsit în sfârșit liniștea căci nicio dorința nu mă mai poate împlini.
Nu te preocupa prea mult n-a fost niciodată vorba de tine ci de neputințele mele.
Nu-mi spune acum că-ți pare rău când, în sfârșit, m-am eliberat de tine.
Bucură-te pentru mine căci am murit, am murit față de dorința de a te dori altfel.
Alege ce vrei, fă ce vrei, suferă sau fii fericită căci eu voi rămâne așa cum mă vezi acum: tăcut.
Poți pleca oricând, nu-mi mai doresc să te am aproape și nici nu cred
că apropierea sau depărtarea mai face vreo diferență.
Ești o persoană prea importantă și prea ocupată ca să te mai rețin.
Și vibrația ta e prea înaltă pentu mine, mă mulțumesc și cu una mai mică...
Poți pleca acum, cu sau fără tine sunt același,
Indiferent dar împăcat.
Dar pleacă așa cum ai venit în viața mea: Cu nimic
Stiu, n-are să-ți placă deloc această poezie și te vei amăgi că e vorba de tine.
Nici mie nu-mi place pentru că am scris-o post-mortem.
Dar ea nu se adresează nimănui,
nimănui în afara ființei mele,
cândva măcinată de patimi.
O pace eternă mă învăluie.
Sunete în mii de parfumuri ,
sălbatice flori de toate soiurile,
eterne și înmiresmate culori,
vântul și pajiștea, marea și crestele din depărtări.
Și apoi o liniște surdă.
Nu mai e nimeni,
mă fac tot mai mic,
Dispar în tăcere
Și n-a mai rămas din mine
Nimic.
Comentarii