Iubitei mele, Sy (în loc de prefață)
Înainte să ne fi născut, sufletele noastre erau atât de bătrâne încât văzuseră totul, de la nașterea universului, la expansiunea și moartea lui. Această mișcare ciclică o văzuseră deja de infinite ori. Naștere, expansiune, moarte, renaștere.
Înainte să ne fi născut sufletele noastre nedespărțite erau una și împărțeau aceași inimă. Și aceeași Inimă le pulsa în piept.
Apoi ne-am coborât pe Pământ pentru a sădi în pântecul Mamei noastre sămânța iubirii care, îi va fi înflorit deja în inimă.
Acolo, unde timpul și spațiul sunt una, unde totul se întâmplă acum, sămânța iubirii deja rodise în inima Mamei Pământ și Floarea Iubirii se va fi scuturat în infinitele culori ale curcubeului.
Toate ființele, toți copiii Mamei noastre, se vor fi hrănit deja cu semințele iubirii, de la târâtoare la zburătoare, de la animalele uscatului la viețuitoarelor mărilor.
Dar oamenilor părea că le este teamă de aceste semințe și considerau fructele lor extrem de otrăvitoare.
De aceea, înainte să ne fi ne fi născut, când timpul încă nu ne prinsese în mrejele lui iar Maya încă nu ne învăluise cu vălul ei misterios, sufletele noastre se cunoșteau dintru începuturi, căci respirau eterna pace și adevărata iubire le hrănea inima.
Dar a venit vremea nașterii noastre iar îngerii cerurilor au așternut peste mintea noastră perdeaua gri a uitării.
Și am uitat că suntem una, că aceeași Inimă bate în piepturile noastre, și ne-am pierdut de noi înșine și ne-am rătăcit drumul și ne-am uitat destinul în această închisoare de suflete care fusese cândva un Colț de Rai și Lumină, în cele mai întunecate tenebre ale universului.
„Time cannot break
the bird’s wing from the bird.
Bird and wing together…
Go down,
one feather.
No thing that ever flew,
Not the lark, not you,
Can die as others do.”
„Timpul nu poate despărți
aripa păsării de pasăre.
Pasărea și aripa împreună…
Coboară, o pană.
Niciun lucru care a zburat vreodată,
Nici pasărea, nici tu,
Nu pot muri cum alții mor.
Edna St. Vincent Millay, „To a Young Poet”
Și de atunci am început să căutăm ceea nu știam că aveam dintotdeauna. Ne căutam pe noi, ne căutam unul pe celălalt, căutam iubirea pierdută și Inima care ne cuprindea, Inima care trăia prin noi și care bătea în propriile noastre inimi.
Și au urmat mii, zeci de mii și sute de mii de vieți rătăcitoare până când ne-am regăsit acum, în această viață, în acest moment.
Și am realizat că am fost împreună dintotdeauna, că nu ne-a despărțit decât un vis de-o noapte…
Am trăit vieți atât de sărăcite de iubire și nopți atât de negre încât părea că zorii și-au pierdut cu totul strălucirea.
Nu cunoscusem până atunci decât lumina și Iubirea, o iubire nepământeană și departe de toate măștile fade ale iubirii pământenilor.
Așa a început să ne fascineze Întunericul, misterios și sumbru, care ascundea în el tot ceea ce noi uitasem că există, tot ceea ce fusese cândva mirele preaiubit al Luminii…
Și în această oarbă fascinație am început să ne jucăm cu destinele oamenilor, să le călcăm în picioare libertatea și să ne credem zeii pe Pământ.
Dar ce închipuire nefastă și ce destin întunecat ne-am creat!
Puterea pe care aveam impresia că o avem asupra celorlalți era slăbiciunea noastră cea mai mare. Căci toate acestea ne-au obligat să trăim noi înșine suferința pe care o provocasem celorlalți.
Am fost înjunghiați, decapitați, arși pe rug, înecați, uciși cu pietre, siluiți, și forțați să trăim înzecit durerea, frica și teroarea pe care le semănasem în sufletele muritorilor.
Dar totul cu un scop, acela de a descoperi și de a crește partea noastră întunecată pe care o ascunsesem atât de adânc încât pretindeam mândrii că nu există în noi.
Lumina Întunecată și Întunericul Luminat
Întunericul este lumina deghizată în umbră.
În adâncul cel mai ascuns al inimii,
întunericul și lumina se contopesc și, pe furiș,
se mai și iubesc…
Dumnezeu și Dracu’ una sunt.
Când unul își uită replica, celălalt îi șoptește.
Iadul își primește lumina din crestele celeste.
Zâmbește, Iisus te iubește!
Și, reîntregindu-ne pe noi, ne-am regăsit unul pe celălalt. Și reîntregindu-ne în solitudinea ființei noastre am reclădit ființarea dintru începuturi.
În piepturile noastre bătea aceeași Inimă și o sferă de dincolo de lumină și de întuneric reprezenta ființa noastră reîntregită.
Noi
“Îmi place cuvântul ăsta, noi”,
îmi spui și inima mi se liniștește
în piept și pacea mă cuprinde
din nou și din noi.
Cât te iubesc femeie!
Ca un nebun și ca un înțelept,
ca un prost și ca un deștept
dar cât se poate de naiv și cât se poate de suspect.
În noi m-am regăsit,
în noi te iubesc pe amândoi,
în noi mă iubesc pe tine,
în noi te iubesc pe mine.
Și nu-mi mai amintesc conturul
care delimitează distanța dintre noi, și am uitat de hotare
într-un sărut, pierdut cu totul
printre buzele tale…
“Îmi place cuvântul ăsta, noi”,
îți spun și inima îți bate în piept
atât de tare încât sunt nevoit să te cuprind
și să te liniștesc c-o sărutare.
Și pacea te cuprinde din noi și din nou.
În noi ne-am regăsit!
În noi te iubești pe mine,
în noi mă iubești pe tine,
în noi, amândoi,
din nou și din noi.
Cât te iubesc femeie!
Ție îmi place și mie îți place
cuvântul ăsta fără nicio noimă
dar plin de înțelesuri,
Noi…
În piepturile noastre sălășluiau acum două ființe, una de sus, din cele mai extatice înălțimi și una de jos, din cele mai înfricoșătoare infernuri. Și totuși… aceste două ființe sunt una, una de pretutindeni, una atotcuprinzătoare, sămânța dintru începuturi în care totul este simultan potențial și manifestare.
Acum. Nu există decât acum. Acum e totul, acum este infinitul și culorile curcubeului și tot ceea ce există, a existat și va fi existând. Acum este cea mai frumoasă și cea mai rară floare, floarea infinitului înmiresmată în infinite culori, cu petale de sunete mute și ghimpi de iubire cristică. Acum, acum, îmi șoptește silențios inima. Acum vocea inimii îmi este trâmbiță, acum te iubesc pe mine, acum mă iubești pe tine, acum suntem una, prin noi mă iubec pe amândoi.
Floarea clipei, Floarea Infinitului îmi cântă Acum prin infinite culori și miresme și ghimpii iubirii și infinite fantasme și himere, sufletul îmi este curată agheasmă, și putregaiul din inimi sfântă miasmă…
Infinite flower
Infinite
Flower
is offering
it self
infinitely
to you
Infinity…
Floarea asta-i pentru cei ce plâng, pentru cei cu inima curată, pentru cei ce-n suflet poartă-o pată, pentru lacrimi de fete și prințese, pentru iubiri de-o clipă și suflete alese. Floarea asta, chiar dacă are spini, vindecă inimi cu-o simplă-nțepătură, e iubirea cea mai curată și n-are-n seva ei un strop de ură…
Viețile noastre pe pământ au fost un etern deja-vu. Mă vedeam pe mine în persoana lui Liviu din Săcele și mergeam împreună pe lacul înghețat de la Sfânta Ana. Mai mult, te-am învățat să și patinezi și întalnirea noastră de pe lacul înghețat a fost asemenea unui spectacol de patinaj artistic. Pe urmă am fost Nicu din Italia, un oltean care te mai înșela din când în când la fel cum am fost Alfred, adolescentul căruia i se făcea rău când trebuia să iasă cu tine în public. Ți-am fost iubit și amant, chiar și tată uneori, eram cel mai strașnic samurai din întreaga Japonie iar tu cea mai dorită gheișă. Eram nobilul căruia i-ai făcut vrăji ca să nu mai iubească și să nu mai poată fi iubit de nicio femeie. Am fost vrăjitor și ocultist la fel cu ai fost tu vrăjitoare, am sedus femei și am folosit energia lor sexuală în scopuri nepermise. Am ars împreună cu tine pe rug și flăcările nu m-au atins, nici măcar hainele nu mi-au fost măcăr un pic arse de foc. Am coborât în cele mai întunecate iaduri și m-am înălțat în cele mai înalte ceruri. Am fost împreună în infinite vieți, te-am făcut să țipi de plăcere și te-am iubit ca pe cea mai sfântă icoannă. Totodată ți-am produs enorm de multă suferință, te-am neglijat, umilit, te-am sedus și te-am abandonat și, cea mai durearoasă amintire, a fost aceea în care te-am siluit, când eram soldat japonez iar tu o tânără fecioară chineză. Apoi te-am ucis cu sânge rece fără nici cea mai mică remușcare.
Dar toate aceastea n-au fost decât un vis de-o noapte iar dimineața, când m-am trezit, tu îmi preagăteai cafeaua îmbrăcată doar în cămașa mea albastră. Mult prea largă, cum tu însăți îmi spuneai adesea. Dar suficient de largă încât să încăpem amândoi în ea cu lejeritate chiar. În micul nostru paradis cu doi sori și trei luni făceam dragoste în fiecare seară, înainte de culcare și în fiecare dimineață, la trezire. Asta ca să dormim neîntorși și să avem energie pentru întreaga zi. Dimineața priveam împreună două răsărituri și seara ne delectam cu un pahar de vin roșu la două apusuri. Noaptea cei trei luni și puzderia de stele ne incitau imaginația.
Dar și acestea sunt iluzii și cândva va trebui să le abandonăm pentru a deveni Nimic și pentru a câștiga Totul. De fapt n-am devenit niciodată ceva, doar am visat și în vis am adormit din nou și am vist un nou vis. Și tot așa, vis în vis în vis până când ne-am visat în lumea pământeană unde ne-am trezit din toate visele și am redevenit sfera dintru începuturi, Totul și Nimic, manifest și nemanifest, ceruri înalte, purgatoriu și ceruri infernale, energie structurată pe niveluri vibratorii, Energie Pură, infinit de multe variante, infinite linii temporale și realități paralele.
Iubesc toate aceste himere, toate aceste iluzii, iubesc acest joc căci în definitiv tot ce poate fi trăit, oricât de intens, e doar un simplu joc. Și jocul se termină când ai trecut ultimul nivel. Acum putem alege. Fie începem un nou joc, fie nu ne mai jucăm.
Totușicol de tot și de toate nu este decât perfecțiune iar Perfecțiunea este extrem de plictisitoare. Din moment ce timpul nu există aici, nu nevoie să decidem momentul în care să ne întoarcem în joc, e nevoie doar să alegem între a ne mai juca și a nu ne mai juca. Pun pariu că o să ne jucăm din nou dar acest din nou nu îl vom conștientiza decât în momentul în care va începe jocul.
Să înceapă așadar jocul! Zarurile au fost deja aruncate. Ne vom întrupa în doi îngeri. Eu blond, cu ochi albaștri și pielea albă ca marmura, tu mulatră, cu părul negru și ochi măslinii. Ne vom cunoaște din pântecul mamelor noastre și ne vom întâlni pe plaja din Gold Coast, copii, goi și fără rușine.
Vom face castele de nisip și vom locui fericiți până la adânci bătrâneți în acele castele. Cum ți se pare povestea noastră scrisă deja dar netrăită încă?
Să înceapă jocul!!!
Comentarii